Cea mai mare iubire

Între ceea ce îşi doresc şi speră că trăiesc oamenii, nu există ceva mai important decât iubirea. Tema principală a celor mai multe cărţi şi poezii, a majorităţii cântecelor populare, este răspândită şi necesară ca aerul, pentru că ea este respiraţia sufletului. Viaţa întreagă pare adesea o continuă luptă pentru ea, sau o mare dezamăgire că nu poate fi găsită. Ea este ingredientul secret în absenţa căruia gustul vieţii nu poate fi niciodată desăvârşit. Atât este de mare importanţa ei încât în cea mai teologică dintre evanghelii însuşi Dumnezeu este Iubire (înţeles ca relaţie, comuniune intertrinitară la care avem acces prin har).

Confuzii în jurul iubirii

Spre deosebire de conceptele teoretice, a căror semnificaţie pot fi uşor preluată de la alţii, iubirii trebuie să îi găsim fiecare înţelesul deoarece prin ea dăm sens vieţii noastre. Cea mai răspândită convingere despre ea este aceea că iubirea este o trăire individuală a unor sentimente. Pornind de la ele, grecii aveau patru semnificaţii diferite – afecţiune, eros, philias, agape. Iubirea adevărată, agape, era afecţiunea care trebuia deosebită de atracţia numită eros. Tot de la ei avem şi iubirea platonică. În timp semnificaţia iubirii s-a decantat, pe măsură ce sentimentele erau tot mai bine cunoscute.

 Fiinţa noastră nu este doar creierul care gândeşte ci întreg corpul. Mintea primeşte informaţiile privind starea lui şi le traduce în sentimente. Ele pot fi de tensiune, mai ales atunci când există neînţelegeri cu cealaltă persoană, sau plăcute, de destindere, când se prefigurează satisfacerea unor nevoi, când suntem apreciaţi şi respectaţi. Partea neplăcută este că sentimentele sunt trecătoare, astăzi sunt, mâine alte sentimente ne copleşesc, a treia zi altele, mereu altele, chiar dacă unele sentimente par să revină. Această inconsecvenţă a lor îi fac nefericiţi pe cei mai mulţi dintre oamenii care cred că iubirea este sentiment.

M. Scott Peck, renumit psihoterapeut, dedică iubirii un capitol de aproximativ 80 de pagini  în „Drumul către tine însuţi”. Cu argumente destul de evidente el demitizează cele mai multe dintre confuziile din jurul iubirii. Astfel, iubire în sens deplin nu este nici îndrăgostirea, nici iubirea romantică, nici ataşamentul sau proiecţiile prin investire ale părinţilor. Pentru el, inspirat de Erich Fromm, care a scris „Arta de a iubi”, iubirea este acea voinţă înaltă, născută din preaplinul inimii, de a nutri creşterea spirituală proprie şi a celorlalţi.

Iubirea spirituală

Spiritualitatea era cea mai preţuită calitate în culturile vechi, din toată lumea, rolul ei a devenit secundar doar când lăcomia economicului sau doctrina comunistă au eliminat-o. În acest caz spiritualizat iubirea înseamnă a dori ca şi alţii să fie frumoşi şi fericiţi. Este deja o treaptă nouă calitativ, în care suntem fericiţi când reuşim să dăruim, să îmbogăţim pe alţii, nu pentru că primim.

Pentru cine este familiarizat cu învăţătura Domnului Iisus, nu este o surpriză. El însuşi a pus mai presus de orice creşterea spirituală a celorlalţi, şi ne oferă chiar mai mult. După ce ne dă o nouă „poruncă” – „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit” (Ioan, 15: 12-13), El ne arată concret, prin propria jertfă, că aceasta nu este doar o teorie. A murit şi a mers să pregătească noi locaşuri, unde să primească şi să stea împreună cu toţi cei ce iubesc în acest fel. Este extraordinar să conduci pe alţii spre iubirea care dăruieşte, dar şi mai mult este să doreşti să nu moară, să vrei să trăieşti cu ei veşnic. Iubim cu adevărat, după exemplul Mântuitorului, când punem mai presus de propriile plăceri, dorinţe, nevoi, voinţa de a servi nemuririi şi împreună vieţuirii veşnice cu ceilalţi. Când iubeşti, atunci când vrei să te foloseşti de celălalt pentru propria satisfacţie trecătoare, eventual chiar să îl părăseşti ulterior, sau atunci când nu vrei să laşi nici moartea să te despartă de el?

Iubirea – apanajul libertăţii

Din acest motiv psihoterapeuţii spun clar că nu poate exista iubire decât între oamenii liberi, care nu cer de la alţii iubirea pe care nu o găsesc în ei înşişi. Abia după ce omul simte că este împlinit poate să dăruiască iubire, cât timp vrea ca un om să umple golul pe care absenţa lui Dumnezeu ne face să îl simţim, nu dăruieşte ci cerşeşte iubire. Iar S.N. Lazarev ne aminteşte că una din legile vieţii este că mai devreme sau mai târziu omul pierde tot ce pune mai presus de Dumnezeu. Dependenţa de o altă persoană, în numele iubirii, nu aduce fericire ci numai suferinţă.

Iubirea este cea mai profundă relaţie posibilă. Mai puternică decât moartea, aşa cum mărturisim prin parastasele pe care le punem pentru cei adormiţi. Putem participa la ea, dar nu ne-o putem atribui sau însuşi. Iubim când dorim să participăm la această relaţie liberi, ca să dăruim şi să primim ceea ce alţii, de bună voie, dăruiesc. Şi atât de mult iubim această dăruire liberă încât suntem în stare să înfruntăm chiar şi moartea pentru ea. Cine se miră de tăria sfinţilor în faţa morţii nu a aflat încă secretul lor, nu au înţeles că ei erau deja părtaşi la o relaţie asupra căreia moartea nu avea putere de distrugere.

Pentru cei cuprinşi în mrejele unei viziuni materialiste, în care dorinţa şi plăcerea momentului sunt idolii principali, credinţa în iubirea nemuritoare pare un basm. Dar să nu uităm că au pierit în coasa morţii toate ideologiile şi credinţele lumeşti iar iubirea adevărată a cucerit, mai mult sau mai puţin conştientizat, popoare întregi, şi este mult mai dorită acum decât atunci când a fost adusă lumii. Din păcate vraja lumii proiectează false imagini despre iubire, hrăneşte speranţe deşarte, şi mulţi sunt cei ce cred în ele şi ajung nefericiţi. Influenţaţi, ei caută adesea mai mult banii, ca să cumpere singurul lucru care nu se poate cumpăra.

Sondajele şi frumuseţea omului

Am citit câteva din reacţiile pe marginea „studiului Facultăţii de Sociologie din Bucureşti” din care reieşea ca 42% dintre respondenţi credeau că Soarele se învârte în jurul Pământului şi am observat  gravitatea şi emoţionalul cu care unii comentatori au tratat subiectul.

În primul rând, în ştirea Mediafax (http://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/romanii-corigentii-europei-la-cunoasterea-stiintifica-si-printre-primii-la-superstitii-6748076/)  este menţionat clar că „interpretările şi opiniile exprimate în acest Raport sunt cele ale autorilor […] şi nu angajează nicio instituţie universitară sau de cercetare din ţara sau străinătate” Deci, ca să fim riguroşi ştiinţific, ar trebui să nu mai punem studiul sub autoritatea Facultăţii de Sociologie. În al doilea rând mă cam îndoiesc de calitatea sondajului. Nu am găsit chestionarul pe baza căruia au fost trase concluziile, şi oricine este familiarizat cu această tehnică ştie că de calitatea întrebărilor depinde calitatea răspunsurilor. În al treilea rând, chiar dacă acceptăm rezultatele, cu oarecare reţinere în privinţa procentelor, nu trebuie să ne îngrijorăm. El scoate în evidenţă o mai mare aplecare a noastră spre alte domenii ale vieţii decât cel riguros ştiinţific, iar acesta este un lucru bun.

În presă și pe Internet am văzut pe susţinătorii tipului de inteligenţă logico-matematică reactivaţi şi indignaţi împotriva unui „popor medieval, obscurantist şi superstiţios” deoarece religia era considerată importantă de respondenți. Din fericire pentru noi, cei care s-au grăbit cu analizele şi concluziile „îndurerate” fac şi ei parte din poporul român şi sunt mai determinaţi emoţional decât raţional, dar mai copleşiţi de dorinţe decât de ştiinţe.

Mai sunt şi alte inteligenţe

Ştiinţa veacului trecut a descoperit că există mai multe tipuri de inteligenţă, că foarte puţini dintre noi le au dezvoltate pe toate, iar ceea ce era denumit inteligenţă până prin anii ’70 este doar un anumit tip, cel logico-matematic. Mai mult, studiul asupra lor continuă şi se descoperă noi tipuri, printre ultimele aduse în discuţie sunt cea socială şi cea spirituală. A obliga pe toţi să aibă o gândire ştiinţifică riguroasă este rezultatul unui reducţionism, prin care sunt desconsiderate toate celelalte tipuri în favoarea gândirii raţionale. Încă de la Heidegger avem reacţii puternice la acest tip de gândire reducţionist şi, din perspectiva ştiinţelor psihologice, e clar că nu suntem deloc îndreptăţiţi să punem toţi oamenii de-a lungul unei singure axe, ca să vedem care este mai deştept.

Se poate considera chiar o lipsă de inteligenţă suprapunerea planului valoric peste cel al faptelor, fără o clarificare a acestui lucru. „Calităţi” precum „ignoranţi”, „înapoiaţi”, „superstiţioşi”, „medievali” sunt atribuite într-un plan axiologic. Demersul nu tratează egal calităţile oamenilor ci le supraevaluează pe cele în care autorii cred că ei înșiși excelează (dar nu şi dovedesc acest lucru).

Frumuseţea noastră depinde de noi

Am analizat concluziile acestui sondaj din perspectiva unei categorii destul de largi: frumuseţea omului. Nu mă refer la frumuseţea fizică ci la acea frumuseţe a cărei realizare stă în puterea omului. Inteligenţa logico-matematică este un dat, nu prea poate fi modificată, dar alte tipuri pot fi îmbunătăţite. Cu inteligenţa logico-matematică poţi aduna cunoştinţe ştiinţifice dar poţi rămâne corigent la comportament şi relaţii. Fiind un atribut al relaţiilor, un rezultat al percepţiei celorlalţi, frumuseţea unui om nu se dezvoltă cu această inteligenţa ci mai ales cu inteligenţele emoţională, socială şi spirituală. Cine este inteligent emoţional ştie că sursa emoţiilor, frustrărilor și nemulţumirilor sale este în propriul sine, în modul lui de a se raporta la viaţă şi la ceilalţi. Nu celălalt ne enervează ci noi ne supărăm pentru că fapta lui nu corespunde aşteptărilor şi dorinţelor noastre. Cel care are inteligenţă socială ştie că toţi „nervii”, toate acuzele formulate public afectează negativ pe ceilalţi până la îmbolnăvire, dacă agresiunea se menţine mai mult timp. Nu vi se pare că unii sunt culpabilizaţi de autorii unor articole? De exemplu cei care locuiesc în mediul rural sunt puși într-o categorie care le refuză multe calităţi, ba chiar şi libertatea de a alege ei înșiși ce anume să crească în viaţa lor. Li se cere să adune cunoştinţe ştiinţifice, de „cultură generală”, în dauna dezvoltării competenţelor spirituale și de relaţionare, deși mai frumos este omul care îi respectă pe ceilalţi decât cel superinteligent, dar dispreţuitor.

Inteligenţa spirituală este cea mai avansată formă de inteligenţă relaţională, un fel de integrare a celor menţionate anterior, poate chiar a tuturor inteligenţelor. Prin ea se realizează o relaţionare autentică, armonioasă, plină de iubire şi respect faţă de unicitatea fiecăruia, prin ea omul poate primi din bogăţia sufletească şi frumuseţea celorlalţi. Ea este cea vizată de credințe și religii (re-legare într-un tot armonios) mai mult sau mai puţin inspirate.

Tindem mai mult spre relaţie decât spre egoism

În cadrul fiecărei inteligenţe excelează relativ puţin oameni, de aceea înțelept este să recunoaştem toate inteligenţele şi să ne apropiem cu drag de cei care sunt mai dăruiţi într-un domeniu sau altul, ca să ne îmbogăţim de la ei. Astfel, relaţiile dintre oameni devin cu adevărat profitabile, frumuseţea fiecăruia este pusă în valoare, iar ierarhiile false şi ascendentul pe baza unor calităţi anume sunt eliminate. Frumuseţea adevărată este aceea care respectă frumuseţea celorlalţi, în orice domeniu se manifestă. De aceea, cred că studiul ne dă veşti bune: românii sunt mai deschişi spre inteligenţele care îi valorizează pe ceilalţi decât spre cele care izolează omul şi îl distrug ca întreg prin analize incomplete. De fapt, acesta nu face decât să confirme ceea ce se ştie, că avem acea trăsătură „primitivă” datorită căreia ne pasă de ceilalţi. Din păcate pentru noi, unii intelectuali cred că sunt mai de dorit egoismul, insensibilitatea şi „cultura academică” în locul deschiderii, compasiunii, relaţionării bazată pe bun simţ şi cultura religioasă. Ei trăiesc cu iluzia că suntem izolaţi, idee ce poate fi combătută cu cea mai precisă dintre ramurile fizicii: mecanica cuantică. Şi ne putem întreba atunci: cine este mai aproape de ştiinţa adevărată? Cei care văd mai importantă acumularea de cunoştinţe sau cei care au înţeles că suntem interconectaţi şi că relaţiile între noi contează cel mai mult?

Răzbunarea Patriarhului

Clerul se plânge de slaba implicare a mirenilor, în special a intelectualilor în viaţa bisericii, dar atunci când aceştia participă din tot sufletul, ei pot avea surpriza de a fi ridiculizaţi. Aşa a păţit Nae Ionescu deşi nu merita acest lucru. El a fost cel care a trezit mulţi tineri la o credinţă conştientă, vie, riguroasă şi eliberată de false iluzii. I se pot aduce şi mici reproşuri, dar înţelegerea lui în privinţa Bisericii şi a vieţii creştine a fost corectă.

Cu toată activitatea extinsă de promovare a ortodoxiei, chipul lui Nae Ionescu mai stă şi astăzi zugrăvit pe peretele din dreapta, la intrarea în Catedrala patriarhală, însă cu coarne şi cu trup de diavol, îndreptând tinerii spre iad. Prezenţa lui acolo îi este datorată patriarhului Miron Cristea. Pe pagina în engleză (deci a aflat lumea întreagă!) Wikipedia dedicată acestuia, această pictură este prezentată ca o reacţie de răspuns a IPS Miron la un articol a lui Nae Ionescu care se arătase deranjat de invitaţia la patriarh, la o masă la care se servea curcan, în postul Crăciunului.

Indiferent care ar fi fost motivele, oricât de supărat ar fi un om pe altul, aşa ceva nu se face! A picta un diavol cu faţa unui om viu pe peretele unei catedrale este mai rău decât a folosi magia neagră împotriva lui. În ciuda acestei grozăvii scena este neschimbată şi astăzi. Nu înţeleg de ce patriarhii care i-au urmat nu au îndreptat acest lucru, cum pot trece mereu pe lângă această dovadă a răzbunării. Sper că totuşi se va realiza gravitatea faptului şi va fi înlocuit chipul acelui diavol. Până atunci vom avea în faţă un mare dezacord între învăţătură şi împlinirea ei.

Domnul Iisus vorbeşte de iertare şi de iubirea de vrăjmaşi ca despre o virtute care ne aseamănă cu Dumnezeu. În această faptă se vede ura de vrăjmaşi a patriarhului Cristea. Iar acuzaţia că Nae Ionescu îndrepta tinerii spre iad este falsă. Într-un articol din 1926, „Tineretul şi ortodoxia”, el mărturiseşte ce spunea tinerilor: „Eu am spus – în scurt  - că garanţia adevărului stă mai presus de orice în comunitatea de iubire, care este, cu alt nume, însăşi biserica credincioşilor.” Pentru clarificări adaugă: „nu există, într-un anumit sens, deosebire între cler şi laici. Şi mai ales nu există în sânul Bisericii celei adevărate şi veşnice o biserică a … şcolarilor, alături de o ecclesia docens.”.      

 Această înţelegere a lucrurilor este valabilă şi astăzi. Sfinţii Părinţi spun că separările vin de la diavol iar unitatea între credincioşi de la Dumnezeu. Din păcate în Biserică nu mai sunt pe primul loc cultivarea iubirii între fraţi şi a responsabilităţii faţă de traiul armonios în comun, ci ni se propune o cvasi-desăvârşire, o mântuire individuală. Consecinţa este clară – îndreptăţirea individualismului, a egoismului şi uitarea de Dumnezeul iubirii. Domnul Iisus a dat pildă de slujire apostolilor spălând picioarele lor. Câţi preoţi sau episcopi ar putea face asta credincioşilor lor, cu convingere şi fără şovăială?

Ne mai mirăm că este atâta ură în societate dacă judecarea aproapelui şi condamnarea lui ca duşman (în loc să se judece cinstit faptele) este acceptată şi la cel mai înalt nivel al B.O.R.? Dacă în loc să se să spună: „X a făcut greşit cutare lucru”, se spune sau se pictează faptul că „X este cel rău” cum să gândească credincioşii altfel? Toată revărsarea de fiere din jurul nostru nu este decât consecinţa lipsei de iubire frăţească. În loc să fie ajutat cel ce greşeşte, se preferă îndepărtarea lui, chiar dispariţia lui fizică dacă se poate. Dar unde ar trebui învăţată iubirea dacă nu la Biserică? Comuniunea şi dragostea de fraţi este indicatorul calităţii activităţii clerului.

Când va fi judecat acest neam, clerul va fi judecat primul, iar membri lui vor fi întrebaţi cu siguranţă şi la ce au folosit Taina Euharistiei, pentru construirea de comunităţi ale iubirii sau pentru „salvarea individuală”. Din fericire există şi pilde vii ale iubirii printre preoţi şi episcopi. Ei sfinţesc locul în care se află şi arată credincioşilor iubirea adevărată, cea de dincolo de dorinţe şi sentimentalisme trecătoare.

Deoarece iertarea şi iubirea de vrăjmaşi sunt cele mai elocvente dovezi ale vieţii creştine, preoţii şi ierarhii Bisericii trebuie să fie pilde în acest sens, nu pietre de poticnire pentru credincioşi. Nu pot cere mai multă iubire de la noi decât ne arată ei.

Cine suntem?

Întrebarea se referă la noi, ca oameni, şi poate fi pusă de pe diverse poziţii. De exemplu din perspectiva psihologilor vedem unele lucruri, din punct de vedere religios avem probabil alte răspunsuri, pentru sociologi altele, etc. Pe de altă parte, răspunsul pe care îl dă un om la aceasta întrebare ar putea fi valabil doar pentru el. Cineva are o definiţie despre sine, altcineva alta, deoarece se identifică cu altceva. O persoană se poate socoti om atunci când a reuşit să iasă cumva în evidenţă, (prin posesiuni, poziţii sociale, asemănarea cu un model, etc.) alta după cât a reuşit să descopere umanul din ceilalţi şi să îi slujească.

 Partea frumoasă şi interesantă este că ne putem alege ce înseamnă a fi om pentru noi, chiar dacă există presiuni din mediu, ale unor grupuri, asupra noastră. Evident că puterea lor de influenţă depinde de creditul pe care li-l acordăm, de măsura în care le dăm crezare sau le înfruntăm poziţia. Modul obişnuit de a da ne construi idealul de om spre care aspirăm este prin intermediul valorilor şi preferinţelor. Pornind de la chemarea proprie cercetăm mediul şi considerăm valoroase anumite moduri de a fi. Pentru unii a fi un artist boem este ceva lăudabil, pentru alţii este doar rezultatul nevoii de afirmare a individualităţii. Sunt oameni pentru care a se jertfi pentru semeni este cel mai frumos lucru, pentru alţii acesta e cel mai stupid lucru.

Într-o varietate aşa de largă de opţiuni există totuşi o perspectivă integratoare. Este suficient să privim mai atent la organismele vii precum celulele. Ştim despre ele că sunt atât de perfecţionate încât pot lucra chiar cu atomii individuali (ex. pompele de sodiu din membrane) dar şi faptul că prezintă în mare toate caracteristicile organismelor mari, chiar şi fenomenul de învăţare (pot construi antigene pentru microbi noi şi transmite mai departe urmaşilor informaţia despre neutralizarea lor).

Şansele lor de evoluţie pentru a răspunde mai bine la provocările mediului ar fi ori prin extinderea propriei membrane, ori prin asocierea în colonii, ori prin formarea de organisme pluricelulare. Prima variantă are totuşi limite fizice clare. Subţirimea membranei nu permite formarea unor celule oricât de mari. Nu se poate îngroşa fără a-i fi afectată funcţionalitatea. Trăirea în colonii nu înseamnă evoluţie ci doar cooperare, asociere pentru a beneficia de avantajele grupului (protecţie, informare, etc.). Provocarea formării unui organism pluricelular este foarte mare, fiecare celulă trebuind să servească într-un mod specific întregul. Ea va renunţa la o parte libertatea ei pentru a fi parte la ceva mai mare, dar va scăpa astfel şi de alte sarcini. De exemplu primeşte hrana de la grup ca să filtreze sângele (nefronul) sau să formeze complexe autostrăzi informaţionale (neuronul). Astfel poate participa la formarea a ceva foarte tare şi imobil precum oasele, ori va lupta corp la corp, precum limfocitele cu invadatorii.

Revenind la om, acesta poate alege, la fel ca celula, propriul destin. Acesta poate acţiona asupra mediului şi a semenilor pentru a trage foloase doar pentru el (caz în care ignoră societatea, se foloseşte de ea) sau poate participa în grup la dobândirea celor necesare, (acum este interesat de câştigul pentru familia sau grupul lui). Este greu de crezut pentru unii, dar omul mai poate participa şi la formarea unui organism suprauman unitar. El se construieşte în biserica creştină, şi presupune naşterea din nou şi trăirea în Duh. Prin Duhul Sfânt se face legătura între membrii acestui organism, Moartea pentru lumea individualităţii este preţul integrării într-un întreg supraindividual. Participarea la această comuniune prin Duhul Sfânt este o satisfacţie mai mare pentru aceşti oameni decât orice satisfacţie individuală.

În general oamenii aleg dintre aceste trei opţiuni pe cea care li se potriveşte mai bine. Indicatorul cel mai bun al alegerii este grija sau preocupările pe care le are omul. Prin ea (ele) omul îşi orientează comportamentul spre a satisface nevoia lui. Dacă are nevoie de o trăire la maxim a potenţialităţii sale va căuta să se integreze în organismul supraindividual, iar dacă doreşte să îşi dezvolte anumite potenţialităţi va acţiona în acel sens (dezvoltarea unui talent – de a face bani, de a cânta frumos, etc.).

Heidegger a făcut distincţie clară şi între ce înseamnă grijă, respectiv preocupare. El spune că existenţa individuală autentică şi trăirea laolaltă autentică se găsesc doar când moartea este înfruntată cu bărbăţie, nu atunci când ne refugiem în diverse preocupări spre a uita de ea. El argumentează foarte bine că doar „sfârşitul” unei vieţi (individuale) este începutul uneia mai bune (participare la supraindividual). Poţi fi o valoare doar dacă eşti hotărât în ceea ce faci, adică ţi-ai dezvoltat cu sârguinţă talentul. Odată dezvoltat s-ar putea să simţi nevoia să îi serveşti şi pe alţii cu el, iar atunci cauţi să intri în biserică, dacă un laolaltă cu cei ce au preocupări asemănătoare se dovedeşte nesatisfăcător.

Biserica creştină nu se laudă cu acestea. Însă cine aprofundează ce este ea, constată că aici este mai mult decât necesară călătoria cu întrebarea, evoluţia în sensul integrării, iar atitudinile rigide, cum se văd la suprafaţa ei, sunt respinse. Din perspectiva ei, cei care proclamă spiritul liber ateu şi evoluţia sunt deja încremeniţi într-o viziune moartă, lipsită tocmai de ceea ce ei proclamă – evoluţie şi cercetarea profundă a lucrurilor.  

Suntem  ceea ce alegem să fim şi mărturisim cine suntem prin fiecare vorbă şi faptă pe care o facem. Intenţia din spatele ei se vede mai devreme sau mai târziu pentru că realizarea ei este principala noastră grijă. Probabil din acest motiv Heidegger identifică Fiinţa (Dasein) cu grija. Nu suntem trecutul, nici ceea ce visăm să fim, ci ceea ce ne determină viaţa, ceea ce cultivăm, creştem în această clipă. Din fericire, dacă nu ne place de noi ne putem schimba, iar dacă ne simţim ontologic prea singuri şi vrem a înfrunta şi moartea, putem căuta comuniunea nemuritoare.

De ce nu iubeşte clerul filosofia?

           Filosofia are cel puţin două înţelesuri. Observăm asta şi la Sfântul Ioan Gură de Aur şi la Martin Heidegger. Ea poate fi iubire adevărată de înţelepciune, dar şi o preocupare, prin care unii oameni încearcă să se ridice deasupra altora. Pe prima filozofie acest sfânt o extrage din creştinism, o slujeşte şi o propune ca principală grijă a creştinului. O distilare foarte fină a filozofiei creştine de viaţă face şi Heidegger, care spune ce spun toţi sfinţii adevăraţi – viaţa devine autentică numai dacă este trăită întru moarte, iar căderea este să faci jocul impersonalului, să te laşi pradă lumii. În ciuda unei clarificări fără precedent pentru partea omului din relaţia cu Dumnezeu, filozofia lui este ignorată, mulţi îl consideră chiar ateu, deşi el dispreţuia ateismul şi s-a numit pe sine  teolog al vieţii creştine factice.

Simţind creştinismul din spatele filozofiei sale, chemarea la modestie, ieşirea de sub vraja carierei şi a formalismului academic, Heidegger nu este iubit nici de filosofii de carieră. Aşadar, nu ne mirăm că nu îl prezintă la adevărata sa valoare. Ceea ce mă intrigă şi aş dori să explic este de ce nu se foloseşte creştinismul, în special clerul, de filozofia sa, pentru a realiza o ieşire a omului din lume, prima condiţie a mântuirii sale. Putem înţelege aceasta urmărind destinul unui mare filozof român, Nae Ionescu.

Urmare a unui studiu consecvent, bazat pe tradiţia ortodoxă, el a reuşit să vadă alunecările de la această credinţă. Astfel, el identifică două moduri fundamentale de raportare la lume şi de abordare a vieţii, pe care le numeşte modul magic şi cel mistic. Prin primul denumeşte ceea ce face omul pentru a se extinde pe sine, pentru a cuprinde cât mai multă avere, putere şi influenţă asupra altora. Prin abordarea mistică omul se face tot mai mic şi caută să înţeleagă semenii, să stabilească cu ei relaţii pline de respect şi de cooperare. Nu adună înţelepciune ca să poată extinde stăpânirea, să câştige onoruri în lume, ci pentru a creşte în iubire. Pentru mistic iubirea este calea de cunoaştere cea mai profundă şi cel mai important lucru. De aceea creştinul adevărat este cel care lucrează asupra sa însuşi, nu cel care, sub febra învăţării altora, este orientat spre exterior.

Conştientizând acestea, a criticat adesea şi orientările patriarhului Miron Cristea, care, din acest motiv, nu îl avea deloc la inimă. Am putea spune că avea chiar un ghimpe cu totul necreştin împotriva lui, altfel cum am putea explica afirmaţia că chipul diavolului din tinda bisericii mitropolitane este chipul lui Nae Ionescu? Asta în ciuda faptului că, potrivit lui Mircea Vulcănescu, el nu propunea un mesaj nou, propriu, ci redescoperirea valorilor ortodoxe, iar după părintele Calciu era un credincios practicant şi prin aceasta un propovăduitor. Pentru patriarh Nae Ionescu era doar gazetarul care râvneşte mai mult din partea instituţiei pe care el o conduce.

Aşa sunt resimţiţi filozofii şi creştinii care cer clerului o atitudine mistică. Clericilor li se pare că aceştia doresc să ia din puterea lor, chiar să le ia locul ca lideri de opinie, ca şi conducători spirituali. Însă, fiind aplecaţi către o atitudine magică, ei nu înţeleg demersul mistic, ci îl văd ca pe un pericol, de aceeaşi factură magică, deşi nici vorbă de aşa ceva; un mistic vrea doar iubire.

Prea puţini clerici iubesc filozofia adevărată, care i-ar putea lumina şi menţine în adevărata ortodoxie. Fără ea, în biserică ei se comportă ca şi conducători, nu ca slujitori ce trebuie să se facă mai mici decât creştinii pe care îi slujesc. După modelul magic, care a cuprins occidentul, ei propun mântuire individuală, în locul intrării în biserica mântuitoare din Duh. Adevărata biserică nu mai este recunoscută în comunitatea de iubire între credincioşi după chipul iubirii lui Hristos, ci într-o comunitate de interese, adesea prea lumeşti. La aceşti clerici este semnificativă diferenţa între ce spun, după rânduiala liturghiei, repetând cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu, a legii celei noi…” şi ceea ce fac – se împărtăşesc doar ei. Acest cler a devenit o castă, în care, ca în noul statul al BOR, nici mirenii, dar nici preoţii obişnuiţi, nu mai au un cuvânt de spus decât în probleme administrative, ca şi cum în ei nu ar mai lucra Duhul Sfânt.

Slujitorii care au devenit stăpâni peste vie, nu mai recunosc şi nu slujesc nevoia creştinilor de a deveni fii a lui Dumnezeu. Aceasta ar implica moartea pentru lume şi onorurile ei, abandonarea atitudinii magice şi cunoaşterea prin iubire. În locul lor preferă bucuriile lumii şi a măririi personale. Putem da vina pe noi, pentru că aşa suntem şi noi, majoritatea. Putem spune şi că suntem aşa din cauza lor. Dar a da vina unii pe alţii şi a nu trece la propria schimbare, este tot o atitudine magică.

Nu semnalez acestea pentru a învinui clericii, sper să îşi evalueze singuri modul de abordare – mistic sau magic, ci pentru invita ambele părţi la mai multă iubire de înţelepciune. Puterea noastră este în iubirea dintre noi, prin ea ne tragem sus, unii pe alţii, în împărăţia lui Dumnezeu. Din păcate tot mai mulţi credem că iubirea este bucuria pe care ne-o oferă ceilalţi, în locul bucuriei pe care noi o aducem altora. Credem că iubim dacă alţii ne fac fericiţi, nu dacă noi îi facem pe ei… Însă nu aceasta e iubirea cu care ne-a iubit Hristos - ea este una a jertfei de sine. Până când, de bună voie, nu vom jertfi şi noi chipul nostru, căzut în magia lumii, nu ne vom naşte din nou, nu vom fi cu adevărat înţelepţi. Cât timp vom iubi mai mult lumea şi pe noi decât pe Hristos, şi nu ne vom schimba după chipul Lui, vom rămâne prizonierii magiei, prinşi într-o nesfârşită şi dureroasă bătălie pentru afirmarea de sine (prin ce doriţi dv. – avere, poziţie socială, autoritate, măiestrie, etc.).

Ioan Vlaşin

Aparut pe ziare.com

Lecţia lui Colţ Alb despre cele două tipuri de educaţie

 La prima vedere cartea lui Jack London este una de aventuri, pentru copii. Am luat-o în mână ca să mă reconfortez într-o viziune de copil, dar parcurgând textul înţelegeam cu totul altceva. Nu demult citisem despre cele două tipuri de culturi prezentate de Riane Eisler  (cultura dominatoare şi cultura parteneriatului) şi acum înţelegeam că în carte era descrisă educaţia corespunzătoare lor.  Riane Eisler a scris prefaţa la cartea lui Marshall Rosenberg – „Adevărata educaţie pentru o viaţă împlinită”. (Fragmente din această carte şi un film realizat pentru prezentarea cărţii lui Riane „Tomorrow Children” sunt postate pe site-ul www.neweducation.ro. La fel câteva fragmente din filmul Colţ Alb ce ilustrează cele susţinute în continuare.) Ea susţine, la fel ca alţi autori, că aceste două culturi sunt prezente în lume, dar influenţa decisivă asupra societăţii o are cultura dominatoare. Dintre caracteristicile ei amintim: orientarea spre relaţii de dominare şi control între indivizi, competiţie, concurenţă, rezolvarea neînţelegerilor prin conflict, violenţă, exploatarea omului şi a mediului. În opoziţie, cultura partenerială promovează relaţii de respect reciproc, dialogul, comunicarea nonviolentă, echitate, compasiune, colaborarea, grijă faţă de mediu.

Educaţia contribuie la promovarea tipului de cultură care domină, cea „masculină”, a dreptăţii de partea celui mai tare. Din aceste motive nu găsim în scoală o grijă serioasă pentru dezvoltarea calităţilor de relaţionare, a inteligenţelor emoţionale, sociale, spirituale, care favorizează lucrul în echipă. Dimpotrivă, vedem că este încurajată competiţia, individualismul, reducţionismul judecării copilului printr-o medie generală, elitismul, etc.

Educaţia de azi

Prima parte a cărţii „Colţ Alb” este descrierea destul de fidelă a tipului de educaţie care se face astăzi. Astfel, Colţ Alb îşi face o educaţie competitivă singur, aruncat prea devreme şi fără protecţie între semenii lui. Aşa şi astăzi, prea ocupaţi, părinţii se mulţumesc adesea să îndeplinească dorinţele copiilor, lăsând grija pentru formarea lor pe ultimul plan. Mass media, anturajul, Internetul, au mai multă influenţă asupra lor, astfel că adesea părinţii ridică din umeri şi spun „Eu nu mai am ce să-i fac!”. Copiii se aruncă în competiţie, luptă pentru locul cel mai bun dacă se simt destul de puternici, sau se asociază în bande, ca să îşi apere împreună un mod de a fi, să aibă putere, să poată domina.

Observându-i pe cei mai buni vedem că până când îşi termină studiile sunt tot în relaţii de competiţie cu ceilalţi colegi. Drepturile – chiar şi bursele, privilegiile – locuri în tabără, etc.,  se oferă în funcţie de clasamentul liniar pe bază de medie. După ce termină facultatea sunt preluaţi şi „exploataţi crunt” de cei puternici. Li se cere să muncească foarte mult, să folosească orice mijloace pentru a maximiza profiturile, să lupte până la ultima picătură de sânge. Chiar sunt antrenaţi pentru asta, pentru ca eficienţa lor să fie maximă.

La fel păţise Colţ Alb, cu fiecare victorie sporea profitul stăpânului său. Până când a intrat în competiţie cu unul mai puternic ca el. Atunci viaţa lui a fost pusă în mare pericol. La fel şi oamenii, prea exploataţi la muncă, se îmbolnăvesc sau pot chiar să moară. Nu este o pierdere prea mare pentru angajatori, o mulţime de tineri vânează un loc de muncă.

Educaţia de mâine

Un tânăr hotărât îl salvează pe Colţ Alb. Îl educă cu iubire, încredere şi răbdare, schimbând încet inima „lupului”. Răsplata va fi pe măsură, un „stăpân” este salvat cu preţul unor răni de moarte, devotamentul şi iubirea lui nu mai ţin cont de pericol. Relaţia cu ceilalţi câini se schimbă, se bucură de întâlnirea cu puii săi. Aceasta este o educaţie după modelul de educaţie partenerial. Colţ Alb devine, din duşmanul de moarte al câinilor şi al oamenilor, un partener de încredere, înţelept şi comunicativ.

Este evident că viziunea despre om şi modul său de raportare la ceilalţi sunt radical diferite. În primul caz este cultivat un tip de om individualist, pentru care ceilalţi sunt doar mijloace prin care el îşi atinge scopurile. În cazul al doilea, omul promovat este unul pentru care fiecare semen este un scop în sine iar relaţiile de colaborare sunt foarte importante. Având în vedere că însăşi devenirea ca om şi actualizarea potenţialului uman sunt dependente de interacţiunea cu ceilalţi oameni, primul tip de educaţie este unul împotriva omului. Acesta nu numai că neglijează faptul că omul este o fiinţă socială, dar îl şi încurajează să fie egoist, astfel şansele sale de a se integra în grupuri şi de a colabora pentru atingerea unor idealuri comune sunt minimizate.

Daniel Goleman a subliniat, pe bază de cercetări, importanţa calităţilor relaţionale încă din anii 90 ai secolului trecut, când a apărut cartea „Inteligenţa emoţională”. Pe baza lor s-a arătat că în cele mai multe situaţii abilităţile de relaţionare contează în procent mai mare de 50% la dobândirea, păstrarea şi avansarea la locul de muncă. Este firesc să fie aşa deoarece astăzi toate activităţile se desfăşoară în echipă. Chiar învăţarea de la alţi oameni a unei meserii practicate individual este condiţionată de capacitatea de a relaţiona.   

Viitorul nu este a indivizilor izolaţi ci a grupurilor bine închegate, care funcţionează armonios şi eficient. Putem pregăti copiii pentru a satisface o viziune individualistă, veche, depăşită moral şi filozofic, sau putem să îi pregătim pentru un viitor al interacţiunilor şi relaţiilor de calitate. Colţ Alb ne avertizează că acceptând prima variantă de a educa, pe educat îl pândeşte un sfârşit neplăcut. O viaţă deplină, de succes şi fără pericole poate fi atinsă numai prin al doilea tip de educaţie, bazată pe respect reciproc, colaborare şi complementaritate. Pentru realizarea acestui tip este nevoie de o altă abordare, cu ţinte precise în ceea ce priveşte competenţele de relaţionare şi care să ţină cont de inteligenţele multiple ale personalităţii umane. Alegerea şi hotărârea cu care von acţiona în acest sens depinde de iubirea şi responsabilitatea pe care o avem pentru copii şi destinul lor.

Ioan Vlaşin

Aparut pe ziare.com

Istoria între basm şi realitate – ce nu ne spun profesorii de istorie

 Am citit cu atenţie luările de poziţie apărute în Ziarul Unirea în legătură cu Congresul Internaţional de Dacologie, desfăşurat la Universitatea „1 Decembrie”, am văzut şi comentariile de pe site-ul ziarului. Am fost surprins să văd un atac pamfletar bine reglat, cu ţintă pe mai multe instituţii, dar şi frustrările unor profesori şi muzeografi insuficient apreciaţi. Ca un spectator la această dispută, ca un simplu căutător de adevăr, nu pot să nu observ câteva lucruri.

Mie mi-a plăcut poziţia de istoric a părintelui Jakobus, din „Jocul cu mărgelele de sticlă” care spune prin gura lui Knecht că „oamenii mari sunt pentru tinerime stafidele din cozonacul istoriei universale, […] dar nu este nicidecum atât de simplu şi de uşor cum se crede să distingi pe cei cu adevărat mari de cei doar aparent mari”. Se pare că „atacurile” au apărut pentru ca oamenii, cititorii să ştie care sunt oamenii mari şi cei cu adevărat mari, cel puţin în ceea ce priveşte istoria. Unii „au biblioteci în spate” alţii sunt diletanţi dar îndrăzneţi, iar opinia publică trebuia avertizată. Nu sunt specialist în domeniu şi nu vreau să iau parte nici unei tabere. Găsesc pertinente observaţiile unor comentatori care se întreabă cum de este necesară o campanie la Radio România Actualităţi pentru salvarea cetăţilor din munţii Orăştiei, iar istoricii nu se prea aud, nu fac „grevă” de dragul lor … Dar nu acesta este problema, ci tocmai abordarea obiectului istoriei.

Am dat un citat a personajului pater Jakobus pentru că apreciez modul în care el înţelege să se raporteze la istorie, urmărind nu faptele ci spiritul din spatele lor. Acest lucru poate pleca de la Heidegger, care în „Fiinţă şi Timp” consideră (potrivit traducătorilor) că „survenirea este nucleul de la care pornind trebuie înţeleasă istoria”. Practic, omul caută să înţeleagă istoria plecând de la propria survenire. Dacă istoria nu îi foloseşte la aceasta, dacă este doar o înşiruire de fapte şi întâmplări, ea nu merită învăţată. Dar dacă în ea găseşte modele, atunci pentru el este foarte utilă, căci are după cine să îşi regleze valorile, viaţa, curajul, speranţa.

Prin istoria pe care şi-o asumă un popor îşi alege modelele. Ele sunt corespondenţa în realitate a eroilor din basme, a căror trăsături şi calităţi nu sunt doar imaginaţie ci idealuri posibile spre care copiii ar trebuie să aspire. Înţelepciunea poporului se transmitea prin basme direct copiilor. Toţi eroii trebuie să înfrunte lumea, zmeii, etc., exact cum fiecare om, pe calea individualizării sale, trebuie să înfrunte spiritul de turmă, mentalităţi şi oameni prea aserviţi lor. În istorie, trăsături ale lor, sau chiar eroi, par să prindă viaţă prin persoane care au trăit în realitate. Astfel este menţinută credinţa că omul poate înfrunta lumea, o poate învinge, în ciuda răului şi a mulţimii celor ce i se împotrivesc.

Ce fac istoricii? Prin vocea unora precum Lucian Boia vin şi ne spun că folosind haloul de trăsături pozitive proiectate în jurul eroilor, de fapt nu facem decât să „ne individualizăm prin alţii”. Românii ataşaţi şi ei, ca orice popor, de imaginarul tradiţional ar fi de fapt în iluzie, iar aceasta serveşte ideologiilor. Nu ştiu care este ideologia nocivă, de care ar trebui să scăpăm, cea care propune ca erou pe un Ştefan cel Mare? Părintele Arsenie Boca a spus: „Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. Să ascult bârfele realiste despre Ştefan şi să nu mai văd din cauza lor ce eroism, înţelepciune şi dârzenie a avut?

Istoria aceasta nouă propune o „distrugere a modelelor”. În alternativă, noi, „neiniţiaţii”, am putea privi la idolii moderni, care trec mai repede prin faţa noastră, şi nici nu rezistă mult, deci dispare pericolul ataşării de ei. Sau chiar la iluştrii demistificatori ai imaginarului… Dar nu modelele şi existenţa lor sunt o problemă ci, cel mult, raportarea greşită la ele. Eroarea este ceea ce în care se află cel care are o părere bună despre sine deoarece cunoaşte un sfânt, ca şi cum meritele aceluia ar fi şi ale sale. Nu este o greşeală să crezi în sfinţenie şi că există oameni care au fost binecuvântaţi de Dumnezeu, dar este greşit să crezi că meritele lor se răsfrâng şi asupra celor care doar se laudă cu ei. Şi pentru că veni vorba de părintele Arsenie Boca, care este istoricul care a făcut o cercetare serioasă aşa, vreo cinci ani de studiu, ca să verifice obiectivitatea a ceea ce se spune despre el? Cui nu-i este frică să facă loc spiritului în istorie? Eu am văzut până acum doar un fel de castă cu adevărul ei obiectiv, sucit şi răsucit, destul de supărăcioasă când i se pare că este înlocuită sau adevărul lor pus în pericol.

Un istoric adevărat face deconstrucţie nu pe imaginarul colectiv ci pe însăşi nevoia de istorie, prezentă nu doar azi (când suntem, chipurile, cufundaţi într-o lume prea tehnică de aceea nevoia de modele) ci o nevoie dintotdeauna. Ar putea avea surpriza să descopere că respectul de sine a unui popor nu este ceva lipsit de sens, ci ceva necesar pentru a menţine nişte valori într-o comunitate, sau chiar mai mult – un destin spiritual. Când ne vor vorbi istoricii despre acestea? Când vor reuşi să stea în echilibru între ceea ce pare mare şi important şi ceea ce este cu adevărat aşa? Probabil abia atunci vor reuşi să se desprindă de perspectivele prea materialiste, de interese şi să facă oamenilor o „educaţie cu grijă pentru spiritul şi sufletul lor, nu prin eugenie ci prin spirit”.

Nu vreau să ţin parte nici oponenţilor, oameni însufleţiţi de idei generoase, dar care vor să aducă măreţie spirituală pe uşa din dos. Oricât de strălucit, un trecut nu ne oferă decât repere, nu ne face mai buni. Înţeleg de ce poporul şi-a ales întemeierea sa odată cu creştinismul - modelul lui de om a devenit Iisus Hristos. Personal nu vreau un trecut mai „tare”decât creştinismul şi nici alţii nu cred că vor să ne întoarcem, să trăim din altă înţelepciune anterioară. Acest popor a murit ca să se renască creştin, chiar dacă, poate, era măreţ şi înainte. În ceea ce mă priveşte îi respect opţiunea, nu am nevoie să mă simt mândru de nu ştiu ce istorie precreştină prin care, chipurile, m-aş putea socoti deasupra şi mai grozav ca alţii. La fel cum nu am nevoie, eu, cititorul obişnuit, să stau o viaţă în arhive sau să citesc o bibliotecă pentru ca să îmi placă de Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Ar fi cazul deci să reamintim celor care propun o istorie că în spatele ei dar şi la cel care o primeşte este întotdeauna o situare afectivă, o intenţionalitate. Plecând de la ea Heidegger a scris cea mai tare filozofie. Pe când să ne aşteptăm la cea mai tare istorie?

Prof. Ioan Vlaşin

Aparut in Ziarul Unirea

Învăţământul românesc – între voinţă şi putinţă

Am citit cu atenţie articolul d-lui Dan Ungureanu (pe ziare.com), în care se întreba încotro o ia învăţământul românesc. După prezentarea unei situaţii alarmante, întâlnită în experienţa didactică, sânt deduse posibilele cauze ale acesteia. Dacă în ceea ce priveşte starea de fapt, în special pregătirea destul de slabă a elevilor şi a studenţilor, sunt de acord că ar putea fi mult mai bună, la concluzii şi cauze avem mai puţine puncte comune.

Evident că goana după bani a universităţilor şi a profesorilor care predau acolo a dus la scăderea calităţii. Diplomele nu mai sunt aşa greu de obţinut ca atunci când erau mai puţine locuri. Nu mă pot pronunţa în privinţa universităţilor, e problema lor să găsească mijloacele prin care să ajungă mai sus în top. Studenţii nu pot fi mai slabi decât au fost ei când erau elevi la liceu. Este explicabil ca la un număr mai mare de studenţi calitatea să fie mai slabă. În ansamblu însă, nu cred că învăţământul este mai slab ca atunci, se fac eforturi pentru creşterea rezultatelor, doar că este mai evidentă zona de mijloc a pregătirii. Vârfurile vor fi bune cât e lumea şi pământul, vedem şi astăzi mulţi elevi care învaţă foarte mult şi au rezultate bune. Ei nu au nevoie de prea mare ajutor de la profesori, înţeleg uşor şi le place ce fac.

În învăţământul preuniversitar altele sunt problemele, nu cele semnalate. Centrarea pe competenţe este firească, degeaba ai cunoştinţe dacă nu ştii să lucrezi cu ele, formarea lor presupune şi dobândirea cunoştinţelor. Nici măcar discipline precum istoria sau geografia nu sunt mulţimi de cunoştinţe. Ele au rost dacă poţi învăţa ceva din ele. De exemplu competenţa de a analiza cum reuşesc oamenii să se descurce în condiţii vitrege, sau chiar la 20 m sub nivelul mării, se formează la geografie. Din istorie poţi vedea ce îi determină pe oameni să aibă anumite comportamente, care era condiţia omului de-a lungul timpului, ce înseamnă imperialism şi de ce nu moare niciodată. Ce greşeli nu iartă popoarele şi cum spiritul de turmă bine controlat de un lider priceput, poate conduce la milioane de crime.

Să nu uităm că după ’90 situaţia s-a schimbat radical. Dacă înainte nu aveai altceva mai bun de făcut decât să citeşti o carte, astăzi sunt sute de programe TV care se luptă pentru audienţă, aproape în fiecare casă este ispita Internetului, a calculatorului şi a unor jocuri frumoase, de toate felurile, cum noi nici nu ne puteam imagina când eram tineri. Este firesc ca măcar o bună parte dintre tineri să fie atraşi şi să le cedeze din timpul lor. Proiectăm asupra prezentului, ca să îl judecăm, o imagine a trecutului nu tocmai completă. Poate la liceele bune, ca şi astăzi erau elevii aceia valoroşi, cu care aveai ce povesti. Dar şi atunci erau licee mai slabe, unde altele erau preocupările de bază. Excepţiile semnalate sunt rare, sau vin din vremuri când doar cei foarte buni făceau liceul.

Ce poate face azi un profesor în concurenţă cu media, cum poate fi mai atractiv ca ea? Părinţi mulţi vin la şcoală şi spun că nu mai au ce face cu copilul lor. Se poate face ascultat profesorul, când părintele nu are succes? Au ajuns copiii mai pricepuţi la relaţii interumane şi iau tot ce vreau şi de la părinţi şi de la profesori. Folosesc pentru a convinge toate armele din dotare, de la plâns, linguşeală şi exploatarea punctelor slabe până la ameninţare. Cei care ar trebui să facă educaţie sunt astfel destul de bine „dresaţi”.

Există însă şi excepţii, profesorii care rămân umani, relaţionali, vii, suficient de inteligenţi ca să nu se lase controlaţi şi atât de iubitori încât îi doare inima să lase elevii să plece de la ei neîmbogăţiţi. Dacă am face o adevărată educaţie profesorilor, ajutându-i, de exemplu, să recunoască şi să aplice legile învăţării, pe care le prezintă Bruce Wilkinson, în locul teoriilor fără rost, ar fi şanse ca numărul profesorilor buni să crească. Înainte aveau rezultate satisfăcătoare şi cu profesori mediocrii, astăzi este mult mai dificil. Degeaba au intenţii bune, chiar iubire pentru copii, dacă aceştia le scapă printre degete.

Dar poate aşa ne dorim să stea lucrurile ca societate. De aceea pentru cea mai dificilă meserie, aceea de profesor, investim cel mai puţin efort. Cu un modul pedagogic, la care suma orelor nu depăşeşte durata unui semestru, mergem între tineri inteligenţi şi cu experienţă de relaţionare destul de multă. Pentru a învăţa un lucru concret, de exemplu o specializare politehnică, sau tainele limbii şi literaturii, se studiază ani şi ani, dar pentru învăţa cum să înveţi pe alţii nu se consumă, adunat, nici jumătate de an. Nu este clar profesorului ce poziţie ontologică ar trebui să adopte; cum poate avea putere şi influenţă bună? Cum poate conduce tinerii, îi mai poate învăţa? Nostalgia după învăţământul trecutului şi metodele lui nu rezolvă problema prezentului, este nevoie de profesionalism şi de grijă autentică pentru tineri.

De părinţi nu ne ocupăm deloc, îi lăsăm să se descurce cum pot, iar rezultatele se văd - tot mai multe probleme. Cultivăm individualismul şi uităm că părinţii nu mai au timp de copii, în goana lor după mijloace de subzistenţă, dar şi după lucruri şi plăceri fără folos.

Obiceiul nostru este să facem multă politică şi puţină treabă. Vedem răul, îl condamnăm, dar nu îl înlocuim. Mereu alţii sunt de vină şi sistemul e prost. Dar nu aducem soluţii, nu ne schimbăm nici măcar noi atitudinea. Ar trebui adoptată acea atitudine neduplicitară care îi cere omului să fie el însăşi schimbarea pe care o doreşte în lume. Să fie hotărât întru bine şi să nu renunţe, chiar dacă nu este uşor. Pe cât de mult ne dorim schimbarea, atât vom face pentru ea. Altfel vom fi precum geografii de birou din „Micul Prinţ”, care nu vor decât să pună pe alţii la treabă, iar ei să conducă şi să adune rezultatele. Din păcate asta fac şi mulţi părinţi, au pretenţii să facă profesorii mai mult decât fac ei pentru copiii lor. Sunt sigur că dacă şi unii şi alţii vor fi mai bine educaţi, dacă vor colabora mai bine, vor avea mai mult succes în bătălia cu lumea pentru a oferi copiilor un destin mai bun.

Încă privim destul de superficial lucrurile… Ca să vă faceţi o idee despre complexitatea problemei, vizitaţi www.neweducation.ro.

http://www.ziare.com/scoala/educatie/opinii-invatamantul-romanesc-intre-vointa-si-putinta-1021952 

Imposibilul laolaltă autentic în lume

Pentru cei care iubesc înţelepciunea şi umblă în căutarea ei, este clar de ce nu poate exista în lume o întâlnire/relaţie profundă a oamenilor. Heidegger a elucidat aceste lucruri cât se poate de limpede. Filozofia lui, poate cea mai valoroasă din câte s-au scris până acum, are la bază o altă abordare. Dacă de obicei filozofiile „cad” în tentaţia de a oferi construcţii şi metafizici explicative, Heidegger se bazează pe deconstrucţie. El nu creează un sistem ci le disecă cu precizie pe cele pe care le găseşte în lume sau în afara ei. A început cu filozofia, până la cea contemporană lui, dar a reuşit şi să explice, de exemplu decât fericitul Augustin, ce înseamnă căderea şi un laolaltă autentic.

Ce înseamnă în lume? Principalul simbol al ei este impersonalul „se”. El este cel care scrie normele după care oamenii se mişcă în lume, el îi scapă de responsabilitate şi îi izolează pe cei care îndrăznesc să gândească singuri şi să aibă propriile norme de viaţă. A fi în lume înseamnă să te predai impersonalului, să asculţi de normele lui, să îţi construieşti viaţa imitând modul de viaţă al altora sau preluând fără cercetare idei, atitudini şi proiecte de viaţă. Să ai ca principală stare afectivă  preocuparea (de a face, că aşa se face, de a avea că şi alţii au, etc.), şi să fii lipsit de grijă faţă de consecinţele ultime ale modului de viaţă ales. Să îţi pese doar de tine, de dorinţele, de proiectele, de imaginea, de situaţia ta, şi să nu îţi faci prea multe griji în legătură cu relaţiile tale, cu profunzimea şi autenticitatea lor. Să trăieşti ca rob al trecutului, lăsând o dorinţă avută înainte să domine prezentul şi să se folosească de alţi oameni ca de nişte mijloace prin care ea poate să se împlinească. Să fii preocupat permanent de propria imagine, nefericit că adesea e şifonată sau că bucăţile din care e construită pot fi socotite de alţii murdare sau „defecte”, că nu e apreciată şi recunoscută la adevărata ei valoare. Să crezi mereu că fericirea va veni cândva, dacă vei mai reuşi o lucrare sau alta. Să crezi că iubirea e doar pasiune şi sentimente, să suferi mereu din cauza faptului că sunt prea schimbătoare. Relaţiile să fie un rezultat al compromisurilor, să îţi închipui mereu că altul sau alta te-ar putea face mai fericit.

Să crezi că ştii tot ce e important de ştiut, că ai găsit adevărul şi nu mai ai ce învăţa de la alţii, că eşti nefericit doar pentru că alţii au defecte sau te împiedică ori nu te ajută suficient ca să îţi poţi împlini visurile. Să stai spânzurat peste „prăpastia” prezentului, cu picioarele fixate în trecut şi cu mâinile încercând să fixezi, să ţii cât mai bine de un anumit viitor.  Să fii atent ca toţi ceilalţi să stea la distanţa cuvenită pentru a nu cotropi lumea ta, să îţi acorde respectul cuvenit, să fi un cineva mai mare ca alţii, sau cel puţin să găseşti o părticică din lume în care tu să fii cel mai tare. Să vezi că, deşi aproape toate dorinţele ţi s-au împlinit, nu eşti fericit, să vrei mereu altceva, altul, alta, cu care speri că în sfârşit va veni fericirea.

Unii se pot simţi bine în lumea aceasta, chiar dacă lipseşte un laolaltă autentic, chiar dacă împlinirea deplină nu este, doar pare să vină. Sunt mulţumiţi cu părerea bună de sine, construită din averi sau calităţi, din succesele din lume (o vilă, o maşină, un vapor, un avion...) ori înălţimea pe care au luat-o faţă de alţii (funcţie, autoritate într-un domeniu - chiar dacă e mic şi nesemnificativ). Sunt satisfăcuţi că sunt vedete, că sunt „cineva”, că alţii îi invidiază şi ar dori să fie în locul lor. Sunt cu atât mai mari cu cât cred că pot privi de sus mai multă lume, şi după cât sunt de linguşiţi, sau după câţi cred că au pus la punct, indicându-le clar locul lor din lume, de fiinţe netrebnice şi neputincioase, ignorante şi inculte. Nu contează forma, calitatea, materialul din care şi-au construit proiectilele, doar mărimea şi ritmul în care le trimit asupra altora, şi câţi „îngroapă” cu ele.

Aceşti oameni nu au cu adevărat nevoie de ceilalţi decât ca mijloace prin care ei să îşi poate atinge dorinţele, scopurile şi ambiţiile, pe care să se urce sau să le exploateze, de care să râdă şi să le dispreţuiască. De aceea un laolaltă autentic este imposibil.

Alţii sunt însă măcinaţi de un dor profund după un „tu” adevărat, după o pace care să îi scape de toate aceste preocupări temporare, după o iubire adâncă, neafectată de furtunile de la suprafaţă. Sunt sătui de jocul cu castele de nisip, nu se bucură de slava de la alţii ci mai acut simt despărţirea şi distanţa din cauza ei. Îşi doresc fraţi adevăraţi, vor să poată avea încredere totală, vor să depăşească frica - fie ea datorată ameninţărilor unui viitor nesigur ori a unei trădări în relaţii. Preferă angoasa (un alt tip de stare afectivă, izvorâtă din înfruntarea morţii) fricii de întâmplările, presiunile ori oamenii din lume. Mai bine morţi decât cu astfel de viaţă.

Din punctul de vedere al celor din prima categorie aceştia din urmă sunt nişte naivi, inadaptaţi,  nostalgici, nesupuşi şi incapabili să se descurce în lume. Iisus a fost printre ei, a arătat care şi Cine este calea ieşirii din lume, cum poate fi învins timpul şi presiunile exercitate de el. Lumea L-a luat şi, chiar prin cei care trebuiau să Îl recunoască, L-a ucis. Mai există speranţă pentru cei care nu iubesc lumea? Da, din fericire pentru ei, în Biserică pot găsi tot ce este necesar pentru ca nostalgia lor profundă după unitatea de-o fiinţă să fie satisfăcută. Nu Biserica privită ca instituţie lumească, cu clădiri şi averi, şefi şi subordonaţi, ci ca fiinţă vie, formată prin comuniunea frăţească, în iubire a credincioşilor. În ea ceea ce este bun şi necesar este deja dăruit, şi oricâţi ar lua din el, nu se împuţinează. Dar, despre posibilul laolaltă din Biserică, poate într-un articol viitor.

Aparut pe ziare.com

www.educatiealba.ro – Locul de întâlnire între părinţii şi profesorii din Alba

Cu siguranţă, fără contribuţia voluntară sau chiar neconștientizată a părinţilor, cultura unui popor, privită ca un mod specific de a privi şi interacţiona cu lumea şi semenii, ar dispărea rapid. Ei sunt modelele după care cresc copiii si filtrul prin care trece orice influenţă asupra lor. Pentru orice profesor este evident că fără implicarea şi îndemnul părinţilor, interesul copiilor pentru şcoală este redus sau chiar total absent.

În modul actual, învechit, în care este gestionată informaţia privind educaţia elevilor, apar cel puţin două mari frustrări. Prima este cea a părinţilor, contactaţi ocazional sau invitaţi de două ori pe an la şedinţă, care nu ştiu bine, la zi, situaţia şcolară a copiilor lor. Canalul de comunicare prin elevi, cu ajutorul carnetelor, nu mai este eficient deoarece ei oferă profesorilor carnetul numai când doresc. A doua frustrare este aceea a profesorilor, care trebuie să ţină tot felul de evidenţe paralele şi portofolii pentru a cunoaşte situaţia pregătirii reale a elevilor. Consemnând doar notele în catalog se pierde multă informaţie preţioasă, cum ar fi competenţele pentru care se acordă. Astfel nu poate exista o radiografie precisă a posibilităţilor unui elev la un moment dat, pe care să se bazeze efortul de pregătire şi recuperare.

Pentru a pune părinţii în contact direct cu şcoala şi pentru a le permite să vadă la orice oră situaţia şcolară, absenţele, abaterile, etc., sunt folosite tehnologiile informatice cu care pot fi create cataloage on-line. În străinătate, spre exemplu în Franţa, se pare că majoritatea şcolilor folosesc aplicaţii pentru Internet, care permit această evidenţă. La noi sunt doar iniţiative locale în această direcţie, foarte rare. În ceea ce priveşte instrumentele oferite profesorilor, nu ştiu să existe un soft care să ajute profesorul să reţină în mod detaliat competenţele şi pregătirea unui elev.   

Eliminarea acestor neplăceri a fost realizată prin aplicaţia AMICUS, prezentată la Conferinţa Naţională pentru Învăţământ Virtual în 2008.  Ea a fost folosită la Scoala Gimnaziala Ighiu, apoi a fost dezvoltată şi extinsă de către autor – subsemnatul, astfel că acum poate gestiona datele din mai multe unităţi de învăţământ, chiar dintr-un judeţ întreg. Ea permite înregistrarea, consultarea  notelor şi a competentelor pentru care se acordă, a mediilor, absenţelor, abaterile disciplinare, activităţile desfăşurate, etc., folosind Internetul. Informaţiile sunt confidenţiale, iar la datele dintr-o şcoală au acces doar profesorii din şcoala respectivă. Părinţii pot vedea numai informatiile introduse de profesori sau informaticianul şcolii pentru copiii lor. Aplicaţia este mai extinsă, permite gestionarea tuturor informaţiilor importante dintr-o unitate de învăţământ, de la planificări calendaristice, încadrare, număr de norme, activităţi elevi/profesori, rezultate concursuri, până la situaţia exactă a pregătirii elevilor. De aici provine şi numele ei, AMICUS - Aplicaţia de Management a Informaţiilor Complexe din Unităţile Şcolare.

Având în vedere oportunităţile oferite, Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba a ales această aplicaţie pentru a oferi şcolilor posibilitatea de a gestiona informaţiile şcolare şi a permite părinţilor accesul la ele. A obţinut finanţare pentru găzduire şi administrare de la Consiliul Judetean Alba (dreptul pentru utilizarea ei fiind oferit fără obligaţii de realizator), astfel că o poate oferi gratuit tuturor unităţilor de învăţământ interesate din judeţ.  

Urmare a realizării parteneriatului, în 21 mai 2010 a fost lansat la ISJ Alba portalul www.educatiealba.ro, unde este găzduită aplicaţia. Aici se pot întâlni virtual profesorii cu părinţii interesaţi de educaţia copiilor lor, pot vedea activitatea desfăşurata de aceştia în unităţile de învăţământ si pot face chiar un schimb de mesaje cu utilizatorii din aceeaşi unitate de învăţământ.

Pentru cei interesaţi, pe site sunt legături şi spre două filmuleţe în care se arată ce uşor se pot consemna notele şi informaţiile aferente (zece note au fost înregistrate lejer în patru minute), sau ce anume pot vedea părinţii pe acest site. Pe prima pagină sunt trecute şi unităţile de învăţământ care oferă acest serviciu. Cu ajutorul unui buton poate fi accesat un formular online prin care părintele care are elevi la unităţile ce folosesc acest portal, poate solicita date de contact pentru vizualizarea informaţiile memorate despre copiii lor de către şcoli. Un forum cu acces liber permite dialogul şi schimbul de informaţii privind aplicaţia, facilităţile, etc..

În contextul utilizării tot mai largi a aplicatiilor informatice care ne permit o mult mai buna organizare şi stocare a informaţiei astfel încât putem obţine rapoarte complexe în intervale scurte de timp, este păcat ca demersul cel mai delicat, acela al educării fiinţei umane, să se mulţumească cu notele din catalog. Complexitatea omului nu poate fi redusă la o medie generală, deoarece nici două note de la o disciplină nu sunt la fel de importante pentru viaţă, cu atât mai puţin dacă sunt la discipline diferite. Realizarea portofoliului cu competenţele, potrivit proiectului noii legi, devine mult mai uşor de implementat folosind aplicaţia, iar caracterizarea pregătirii elevului mult mai precisă. Dacă sunt înregistrate astfel de informaţii pot vedea şi părinţii unde au nevoie copiii lor de ghidare şi îi pot ajuta exact unde este necesar. Pentru sporirea calităţii în educaţie, o schimbare de optică, în direcţia individualizării pregătirii elevilor, este mai mult decât necesară, fiindcă doar în acest mod pot fi depistate şi remediate eventuale carente educationale.

Folosind aplicaţia, părinţii interesaţi vor putea şti ce se întâmplă la şcoală, în timp util, confidenţial şi fără distorsiuni. Această conlucrare le-ar oferi părinţilor posibilitatea de a fi mai aproape de copiii lor în cea mai dificilă sarcină pe care ei o au, aceea de a face faţă cu succes pregătirii pentru viaţă prin intermediul şcolii. Este din ce în ce mai greu să faci educaţie astăzi, in contextul lumii virtuale contemporane şi a ispitelor ei, a mentalitatii moderne nocive ce se afla in contradictie cu şcoala sau părinţii. De aceea, o legătură cât mai strânsă între părinţi şi şcoală este singura care poate menţine o influenţă constantă şi favorabilă asupra copiilor. Fără tehnologie modernă era greu de realizat acest proiect, dar astăzi, dacă există, de ce să nu profităm de ea pentru a oferi un sprijin mai eficient copiilor nostri?

Aparut ziarul Unirea, 7 iunie

Un partid cu conştiinţă?

Un om care este vertical nu doar că este capabil să asculte criticile, ba chiar ţine cont de ele. De multe ori alţii sunt cei care îi trezesc conştiinţa şi nu se supără pentru asta, deoarece este conştient de propriile limite, de incapacitatea oricărui om de a se dezvolta fără ajutorul semenilor. La fel şi cu un partid, este viu dacă îşi dezvoltă o conştiinţă.

Ceea ce m-a uimit în ultimul timp a fost trezirea conştiinţei în PD-L. Fapte precum acceptarea (auto)criticii dure a d-nei Monica Macovei şi a altor voci din PD-L, a cererilor de a nu amesteca afacerile cu funcţia venite de la d-na Udrea şi dl. Băsescu, par să indice că a apărut conştiinţa PD-Lului. Poate fi vorba de conştiinţă la un partid când oameni cu conştiinţă din el pot vorbi fără reţineri, fără frica de a fi îndepărtaţi sau marginalizaţi ca urmare a disciplinei de partid. Mai mult, ei pot chiar spera că se schimbă ceva un partid ca urmare a intervenţiei lor. Această conştiinţă se exprimă fără frică în mediul public şi acţionează asupra partidului ca un semnal de alarmă, ca o invitaţie la respectarea unor principii şi a bunului simţ, fără de care obrazul membrilor de partid se poate îngroşa prea mult ca să mai fie respectat.

Reacţia d-lui Ponta de la PSD la afirmaţia lui d-lui Mitrea (de care se va despărţi dacă nu înţelege politica PSD) este însă una anti-conştiinţă. Este scuzabilă, la tinereţea politică a d-lui Ponta, care nu a câştigat bătălii serioase, ci a fost oarecum împins în faţă. Chiar dacă d-l Mitrea nu ar fi o conştiinţă tocmai curată, şi poate nici nu era interesat să cureţe ceva în partid, ameninţarea indică clar amatorilor că nici nu e indicat să încerce să gândească singuri, cu atât mai puţin să critice.

Un partid care este destul de puternic, de bine legat, cu personalităţi hotărâte, nu se teme să evolueze şi să accepte critica. Curajul de a avea o opinie diferită, de a chema în mediul public colegii la respectarea unor principii, mai ales atunci când în interior s-ar putea să vorbeşti singur, este o calitate a membrilor unui partid care îi face preţioşi pentru un el, nu indezirabili. Un laolaltă autentic nu are la bază idealuri, preocupări sau interese comune, ci starea de hotărâre întru ceva bun a persoanelor se adună împreună. Un partid este trădat de fiecare membru care, protejat de umbrela lui, îşi rezolvă probleme personale sau interese mărunte de grup. Este întărit de cei care au curajul de a avea conştiinţă şi de a chema şi pe colegii lui la aceasta, care respectă cetăţenii şi cer să facă şi ceilalţi la fel. Ei sunt asemenea acelor membri ale comunităţilor de animale sau oameni care au rostul de a avertiza asupra primejdiilor. Fără ei însăşi comunitatea (partidul) este pusă în pericol.

Nici pentru om conştiinţa nu este întotdeauna uşor de suportat. Cu atât mai greu este pentru un partid. Însă a fi deschis faţă de ceilalţi şi a te dedica exclusiv sarcinii pe care ţi-o asumi în calitate de membru al unei comunităţi, sunt condiţii fără de care nu poţi păstra acea calitate. Conştiinţele din partid sunt incomode, probabil nu prea iubite de colegi, pentru că le reamintesc mereu că politica şi partidele nu au alt rost decât slujirea comunităţii. Ele trebuie respectate şi promovate, nu marginalizate căci ele ţin legătura cu electoratul, doar ele îl pot aduce mai aproape.

Practic conştiinţa unui partid este cea care poate să îi asigure supravieţuirea. Prezenţa ei, şi mai ales reacţia partidului la conştiinţa sa, este cea care contează în ochii electoratului care gândeşte. Mai există încă electorat care poate fi păcălit, dar procentual scade încet, încet. Viitorul este a partidelor cu conştiinţă, care şi ascultă de ea. Comunicarea între români este tot mai puternică, presa începe să se dezmeticească şi nu se uită la culoarea politică. Sunt prea mulţi cetăţeni cu conştiinţă, care văd ce fac actorii de pe scena politică şi nu mai vor să tacă. Sunt sătui să asculte minciuni ori să ierte incompetenţa şi furtul. Deci singura şansă reală a partidelor este să aibă o conştiinţă mai puternică decât disciplina de partid şi interesul de grup, altfel vor fi trădate chiar şi de propriul electorat. Iar conştiinţa să le se spună mereu că a face politică înseamnă a sluji cu răspundere (conştiinţă) nu a te înfrupta cu prietenii din averea statului.

Că este posibil să existe aşa ceva începe să ne arate realitatea. O apariţie destul de firavă, dar care ar putea să supravieţuiască şi să se întărească dacă partidul în care apare va fi destul de puternic. Sau ar putea să dispară dacă legăturile de bază din partid au la bază interesul şi nu cu competenţa, slujirea şi conştiinţa, dacă mai tare este preocuparea decât hotărârea (luate în sens filozofic).

Aparut pe ziare.com 

Soluţia crizei: trecerea de la dorinţă la conştiinţă

 Acţiunile oamenilor au ca principale surse dorinţele şi hotărârile luate ca urmare a activităţii conştiinţei. Deciziile luate din dorinţă pot determina fapte fără a trece prin conştiinţă. Pot fi însoţite de cele mai complicate raţionamente, care să le justifice sau să le motiveze, dar să nu aibă nici o legătură cu filtrul conştiinţei, deoarece nu sunt evaluate cu grijă. Un om pentru care scopul scuză mijloacele nu se foloseşte de conştiinţă, pentru el totul este permis (cu excepţia unor fapte grave, de ex. crima directă, evitate de frică). Importantă este atingerea scopului. 

A avea conştiinţă înseamnă a avea grijă, a fi atent la drum, pentru a nu încălca ceea ce îl defineşte pe om ca persoană. De exemplu, un om cu conştiinţă are respect de sine şi nu minte deoarece el este prezent în tot ce face, în fiecare cuvânt spus, şi nu poate fi în mai multe feluri. Are conştiinţă dacă îşi asumă responsabilitatea oricărui lucru făcut, a fiecărui cuvânt rostit.

Un om care îşi asumă o răspundere, aceea de a sta şi a gestiona resurse comune la stat, poate fi interesat să împlinească dorinţele sale, chiar în legătură cu destinul comun. De exemplu, poate avea dorinţa de a ajuta semenii, dar aceasta să nu treacă prin conştiinţă. În contextul politic al adoptării măsurilor necesare pentru a ieşi din criza în care a intrat România (care cheltuieşte mai mult decât „câştigă”), se poate adopta de guvern o soluţie bazată pe dorinţa de a salva destinul comun şi de a evita un faliment al statului în perspectivă, dar fără a implica conştiinţa.

Concret, foarte mulţi bugetari şi-au făcut planuri corecte privind veniturile şi cheltuielile lor pe un termen mai lung. În ce situaţie se găsesc ei acum, când venitul lor este aşa de puternic afectat? Poate sunt doi tineri cu copii, care abia şi-au luat o casă, cu împrumuturi, şi abia dacă le-a rămas ce să pună pe masă. Reducerea veniturilor drastică înseamnă sau pierderea casei sau a mâncării de pe masă. Cred că e normal să se ducă la cei care au primit votul lor (indiferent de culoarea politică) şi să le spună că există, să facă grevă ca să atragă atenţia guvernanţilor asupra nedreptăţii ce li se face. A nu te gândi la ei înseamnă să nu ai conştiinţă. Care ar fi soluţia? Probabil cea mai corectă soluţie pentru reducerea cheltuielilor statului era impozitarea diferenţiată a veniturilor obţinute de la stat şi de la toate regiile/societăţile care au capital majoritar de stat. Guvernanţii au rămas blocaţi pe cota unică. Foarte bine, să o păstreze, dar pentru privaţi, ca să nu crească evaziunea. Dar când plăteşte statul, de ce să nu decidă el cât poate oferi angajaţilor săi ca să nu intre în incapacitate de plată? Aşa s-ar încuraja şi trecerea celor care doresc să câştige mult, cu iniţiativă, în mediul privat, care nu impozitează aşa mult veniturile mari.

Statul nu este doar la nivel central ci şi la primărie. Unele au ştiut să se descurce şi şi-au votat rapid majorări ca să nu fie afectate salariile. În primul rând ar trebui eliminată şmecheria prin intervenţia prefecţilor sau chiar a guvernului, ca să ştie românul că nu este de capul lui, când e vorba de banii comunităţii. A angaja la stat, a nu te mărgini la un aparat strict necesar, şi a împinge cheltuielile dincolo de venituri, în speranţa unor venituri din alte surse comune (buget central, etc.), este iarăşi o dorinţă fără conştiinţă. Statul este un aparat administrativ, ar trebui redus la minim, ca să îşi poată permite dezvoltarea, nu mamă socială, oarbă, pentru leneşi. 

Un om de stat responsabil nu priveşte doar la salariul angajatului, ci şi la cheltuielile pe care le face instituţia. Privilegiile demnitarilor sunt prea costisitoare, şi parcă în afara oricărui control. Este inimaginabilă sfidare să plăteşti peste 600 nopţi de cazare la un anumit  parlamentar într-un an. Cel care a primit banii ar trebui să îi dea înapoi, cu dobândă, iar cel care i-a dat, ar trebui concediat pentru că e hoţ. Este inacceptabil ca în România să poţi face doar 1 km. de autostradă cu banii care în Bulgaria faci 12 km.. A avea conştiinţă înseamnă a scoate de pe piaţă, a nu mai primi la licitaţie firmele care încearcă să câştige licitaţii cu preţuri sub costul real, ca apoi să forţeze creşterea lui.

A avea conştiinţă este necesar şi pentru ziarişti. De multe ori sunt orbiţi de dorinţa/ura lor sau legaţi la ochi de patroni şi obligaţi să lovească, nu să spună adevărul. Presa este conştiinţa poporului, de aceea trebuie curăţată de patimi şi invitată să fie cu ochii pe stat. Să trezească mereu bugetarii căzuţi prizonieri dorinţelor la conştiinţă. Şi nu numai ea. Fiecare dintre noi să aibă conştiinţă şi să semnaleze neregulile. Nu este în regulă să faci liste cu cei care doresc să facă grevă, să îi pui apoi primii pe lista disponibilizărilor. Adesea nu o fac din spirit de răzbunare ci din durere. Nu trebuie dezvoltat un aparat represiv, ci trezită conştiinţa şi respectul.  

În chemarea la conştiinţă nu pot să omit bancherii (chiar dacă nu sunt plătiţi de stat) pentru că fac mult rău. Ce conştiinţă au ei, când iau omului aproape dublu decât dau, iar salariile lor te sperie? Sau pe farmacişti care profitând de boala oamenilor pun adausuri mari la medicamente, etc..

Statul trebuie să se mobilizeze şi să fie vigilent în tot ce face. Nu e important ca să dai bugetarilor de lucru cât mai ales să lucreze cu conştiinţă. Nu să dăm legi ca să punem oamenii să facă lucruri inutile ci ca să creştem responsabilitatea şi să reducem posturile inutile. Reducerea cu aceeaşi valoare, şi a salariilor mici şi a celor mari va spori corupţia. Căci, inventiv, românul bugetar va găsi o cale de supravieţuire. Doreşte să trăiască, iar când însăşi existenţa lui fizică este ameninţată, renunţă la conştiinţă, chiar dacă o are, iar acesta e un mare pas înapoi.

Aparut pe ziare.com şi ziarul Unirea

Cum moare un popor?

Pe parcursul a sute sau mii de ani de existenţă un popor îşi creează prin raportul cu istoria şi cu Dumnezeu un fel unic de a fi. Cu cât istoria lui este mai îndelungată, cu atât mai multe reacţii şi răspunsuri adaptive sunt  fixate în memoria sa. Fără să fim conştienţi de ele, ne desfăşurăm totuşi viaţa sub conducerea lor. Astfel avem un mod de a ne trata părinţii, bunicii, conaţionalii, oaspeţii, duşmanii, prietenii, animalele, natura, etc., pe care nu ni le formăm singuri ci le preluăm din cultura neamului nostru. Prea puţini alegem conştienţi propriul fel de a fi, iar când o facem este mai ales ca să ieşim în evidenţă prin contrast, să ne afirmăm individualitatea. În funcţie de valoarea ei semenii noştri o vor cinsti sau o vor lăsa să moară în uitare.

De aceea prin personalităţile pe care le cinsteşte, un popor se arată pe sine. De dragostea şi amintirea vie a bărbaţilor adevăraţi parcă e molipsit tot poporul. Ştim de exemplu cinstirea pe care o are Ştefan cel Mare în rândul celor care trăiesc pe locurile peste care  cândva el a domnit. Nu s-au lăsat până nu l-au făcut sfânt. O emblemă a conştiinţei naţionale a românilor şi a celor de peste Prut este Mihai Eminescu. Părintele Iustin Pârvu spune despre poezia lui că este ca o rugăciune. Părintele Arsenie Boca este numit şi Sfântul Ardealului şi este mai iubit şi mai cunoscut de popor decât mulţi poeţi care au crezut/cred că prin ei se revarsă în neam înţelepciunea, lumina nepieritoare.

Această conştiinţă de sine a intelectualilor, ca oameni chemaţi să fie modele şi surse de inspiraţie pentru poporul lor, este corectă. Din păcate mulţi dintre ei trădează neamul, adică preferă să se individualizeze şi să se prezinte ca modele independente de conştiinţa lui. Spiritualitatea creştină este adânc înfiptă şi în genele noastre. Conştiinţa noastră de sine ne spune că ne-am născut creştini, chiar sub influenţa apostolească. Este interesant că spunem asta, că ne numim români, după mai puţin de trei veacuri de prezenţă romană pe teritoriul Daciei. După un mileniu de prezenţă maghiară în Ardeal, ardelenii nu spun că s-au născut din nou formând un alt popor,  ci tot români au rămas.

Intelectuali, poate valoroşi în ei înşişi, dar care au renegat spiritualitatea neamului nu au fost păstraţi cu drag de popor în memoria sa.  Trăiesc doar prin alţi intelectuali, ca modele de referinţă, la care te poţi raporta, dar nu neapărat pozitiv. Adică vezi darurile lor, dar şi modul uneori egoist în care ei s-au folosit de ele. Privind spre popor se vede că nu i-a plăcut asta.

Am fost tentat să spun că prin intelectualii care se vând unor valori străine de neam se poate pierde poporul. O generaţie întreagă de „intelectuali” vânduţi a trimis la moarte în puşcării sau în anonimat pe intelectualii adevăraţi ai neamului. Vreme de jumătate de veac poporului i s-au adus în faţă false repere morale. Şi totuşi spiritualitatea neamului nu a murit, ba parcă, într-un fel s-a întărit. Jertfa de lor de sânge nu a fost trecută cu vederea, ci încet, încet devine tot mai mult reper de orientare spre omul veşnic. În ciuda urmaşilor intelectualilor căzuţi, cu toată sărăcia lor, românii călăuziţi de un instinct al valorii sănătos, îşi construiesc de zeci de ori mai multe biserici decât au dărâmat ei.

Intelectualii şi candidaţii poporului la sfinţenie sunt doar posibile modele, încercări ale unui neam. Unele reuşite, altele ratate. Poporul alege după instinctul său pe cei care merită a fi promovaţi şi care nu, ce idei preiau şi pe care le resping dintre cele pe care intelectualii le flutură prin faţa lor.

Principalii păstrători şi promotori ai valorilor neamului sunt părinţii şi bunicii

Prin educaţia pe care o dau copiilor şi nepoţilor ei fac selecţia valorilor. Împotriva lor a venit acum cu forţă o altă ispită, mult mai perfidă. Folosindu-se de slăbiciunea lor pentru copii, aceştia încep prea devreme să îşi facă educaţie singuri. Satul global, născut prin tehnologiile ce fac posibilă o comunicare fără precedent, vrea să impună valori, peste cele naţionale. În lumea din jurul nostru modele vor să devină vedetele nu intelectualii, iar cinste caută să li se ofere politicienilor şi sportivilor, nu sfinţilor.

Intelectualii au ajuns şi ei în dizgrația lumii. Poate lumea nu mai are nevoie de ei, acum are circ, teatru şi film, modele şi repere pe micul ecran. Poporul adevărat şi părinţii care se simt responsabili pentru soarta copiilor lor, au însă nevoie de ei acum mai mult ca oricând. Altfel legătura dintre părinţi şi copii, şi transferul valorilor prin ea, se vor rupe prea devreme.  Consecinţa este gravă. Ceea ce prin experienţa a sute de ani un popor a decantat, va fi dat la o parte în favoarea plăcerilor şi bucuriilor de moment, cel mai adesea nesănătoase fizic şi spiritual.

Cu îngrijorare constatăm că copiii preiau acum prea devreme conducerea, că părinţii ascultă de ei. Cu folos sau fără folos, cererile lor sunt îndeplinite ca o compensaţie pentru absenţa tot mai prelungită a părinţilor din viaţa copiilor. Absenţă provocată de munca pentru banii cu care poţi aduna tot mai multe, ori de distracţii şi preocupări în care nu sunt implicaţi copiii. Părinţii riscă să fie prinşi în acest cerc vicios şi să renunţe la cea mai sfântă îndeletnicire a lor – creşterea corectă a copiilor.

Cu această renunţare la responsabilitatea educaţiei şi delegarea lor spre alţii se semnează distrugerea moştenirii. Cu tot respectul pentru colegii profesori, şcoala încă nu este pregătită să le ţină locul. Nu are mecanismele de preluare şi transmiterea mai departe a adevăratelor valori. Cu toate acestea se pare că ea este acum chemată în această bătălie şi ar fi cazul să se mobilizeze în apărarea moştenirii fără de care identitatea noastră se va pierde.

Publicat pe ziare.com

De ce nu respectă românii legea?

Într-un articol anterior am văzut de ce nu se lasă de furat. O altă meteahnă la care nu putem renunţa este dispreţul, desconsiderarea faţă de lege. Nu ştiu să fie român care să aibă un respect deosebit faţă de legi, în aşa fel încât să îşi conducă viaţa cu gândul la respectarea lor. Nu numai oamenii obişnuiţi se arată dezinteresaţi de ele ci şi cei care ar trebui să le pună în aplicare, sau să vegheze la respectarea lor. Prin contrast, alte state europene au cetăţeni mult mai disciplinaţi.

Indiciul cel mai sigur al acestei stări de lucruri este economia subterană. Nu ştiu la ce valori se ridică sumele care circulă pe ascuns, specialiştii vorbesc însă de valori mari, părţi bune din PIB (25-30%!). Un alt indiciu este numărul mare de procese în care oamenii fără posibilităţi de a influenţa instanţele mor cu dreptatea în mână în timp ce unii vinovaţi clar scapă nepedepsiţi. Poate veni un conducător oricât de drastic în acest sens, mentalitatea nu poate fi schimbată cu forţa.

Legile sunt norme de convieţuire în comun. Respectarea unor asemenea norme a fost datoria transmisă de Dumnezeu către poporul evreu prin decalog şi scrierile lui Moise. Însă nici acesta nu s-a arătat foarte vrednic în respectarea lor. Iisus a venit şi a ridicat această datorie la alt nivel. Nu prin lege se mântuieşte omul ci prin respectul şi iubirea faţă de semeni şi de Dumnezeu.

Aici este problema la noi. Am reţinut bine ca nu prin o lege a comportamentului individual vine mântuirea, dar nu am mers suficient de departe ca să descoperim importanţa iubirii faţă de ceilalţi. Mulţi respectă oamenii după poziţia socială, după mulţimea averilor, după statutul şi puterea lor în lume. Acest tip de respect, dublat de interesul personal, este adesea mai puternic decât dreptatea, binele şi meritul real al lor. Dorinţa de a ocoli legile nu poate fi oprită, se face în echipă, cu avantaje reciproce (la scară redusă), dar cu consecinţe negative la scara întregului neam.

Bugetarii au cel mai mult de suferit. Unde nu plăteşti nu poţi cere calitate, de aceea şi serviciile funcţionarilor, a medicilor, profesorilor, etc. pot lăsa de dorit. Şi nu suferă doar din cauza contribuabililor care „se descurcă” şi contribuie cu mai puţin ci şi a celor care gestionează banul public incorect (aparat supraîncărcat, achiziţii discutabile, votanţi plătiţi ca asistaţi social) sau a celor care nu se simt responsabili faţă de semeni, dacă sunt plătiţi de stat.

Dacă legile se înscriu în drumul comunităţii spre Dumnezeu au şanse să fie respectate, însă situaţia nu este prea roză. Căci până când nu vom ajunge majoritatea la o conştiinţă a interdependenţei suficient de puternică, va fi greu de promovat respectul şi responsabilitatea în această ţară.

Ei fentează, noi fentăm, şi aşa ne desfiinţăm

Guvernul Boc este hulit pentru că nu poate scoate la suprafaţă suficienţi bani din economia subterană, că statul e falit iar relaţiile „tovărăşeşti” între români sunt mai puternice. Cu fondurile ce ar rezulta prin aducerea la suprafaţă măcar a unui sfert din economia ascunsă, nu ar mai fi nevoie de reduceri la pensionari şi bugetari. Incompetenţa de a reduce evaziunea, recunoscută prin adoptarea acestei soluţii pentru ieşirea din criză, nu este doar a guvernului. În primul rând suntem noi (care acceptăm mita şi ilegalităţile) cei ce lovim tot în noi. Victime ale economiei subterane vor fi pensionarii şi bugetarii care vor avea prea puţine mijloace de subzistenţă. Probabil că nu ne simţim responsabili de asta şi aruncăm toată murdăria în curtea guvernului. Însă faptul că asistăm la ilegalităţi, chiar şi când cumpărăm fără bon fiscal, ne inculpă, ca participanţi indirecţi la împuţinarea veniturilor semenilor.

Guvernul, dacă ar vrea să lupte, nu i s-ar opune criza ci tot noi, iar victime ar fi cei mai slabi. Chiar dacă ar da legile cele mai bune pentru eradicarea evaziunii, cine să le pună în aplicare? Să presupunem că funcţionarul care trebuie să facă ordine trece la treabă. Nu cred că ar face prea multe până când va suna telefonul şefului, a cărui „prieteni” au fost afectaţi. Însă şeful este primul care trebuie să refuze influenţele. Dacă şeful cel mare al statului îşi verifică cinstit oamenii, dacă ei fac mai departe acest lucru, şi nu intervin când se descoperă nereguli ca să le muşamalizeze, ar fi şanse să se schimbe ceva. Poate însă un singur om porni un asemenea proces? De câţi ar avea nevoie ca să reuşească? Unde sunt ei?

Nu există un torţionar mai bun pentru un popor decât propria sa laşitate. Când este vorba de strigat în faţa palatelor suntem voinici (în opoziţie), dar când trebuie să ne rupem de lumea aranjamentelor, majoritatea suntem incapabili. Cerem insistent la alţii ceea ce nici noi nu putem. Ca şi cu preotul, mirenii îi cer lui să fie sfânt, dar propria lor neorânduială şi necinste nici nu o bagă în seamă. Dacă ei s-ar sfinţi, iar fi ruşine şi preotului să facă greşeli.

Când legea va urmări să slujească cu adevărat cetăţenilor, nu intereselor, când oamenii vor înţelege că fără o rânduială comună nu există o viaţă împreună, vor fi şanse de schimbare. Aşa, fiecare pe cont propriu, suntem sub legea selecţiei naturale, nu a dragostei şi respectului pentru fraţii noştri. Ca să trecem la respect e nevoie de o profundă schimbare de mentalitate. Suntem capabili? Poate. Dar oare vrem asta?

Publicat pe ziare.com

De ce nu respectă românii legea?

Într-un articol anterior am văzut de ce nu se lasă de furat. O altă meteahnă la care nu putem renunţa este dispreţul, desconsiderarea faţă de lege. Nu ştiu să fie român care să aibă un respect deosebit faţă de legi, în aşa fel încât să îşi conducă viaţa cu gândul la respectarea lor. Nu numai oamenii obişnuiţi se arată dezinteresaţi de ele ci şi cei care ar trebui să le pună în aplicare, sau să vegheze la respectarea lor. Prin contrast, alte state europene au cetăţeni mult mai disciplinaţi.

Indiciul cel mai sigur al acestei stări de lucruri este economia subterană. Nu ştiu la ce valori se ridică sumele care circulă pe ascuns, specialiştii vorbesc însă de valori mari, părţi bune din PIB (25-30%!). Un alt indiciu este numărul mare de procese în care oamenii fără posibilităţi de a influenţa instanţele mor cu dreptatea în mână în timp ce unii vinovaţi clar scapă nepedepsiţi. Poate veni un conducător oricât de drastic în acest sens, mentalitatea nu poate fi schimbată cu forţa.

Legile sunt norme de convieţuire în comun. Respectarea unor asemenea norme a fost datoria transmisă de Dumnezeu către poporul evreu prin decalog şi scrierile lui Moise. Însă nici acesta nu s-a arătat foarte vrednic în respectarea lor. Iisus a venit şi a ridicat această datorie la alt nivel. Nu prin lege se mântuieşte omul ci prin respectul şi iubirea faţă de semeni şi de Dumnezeu.

Aici este problema la noi. Am reţinut bine ca nu prin o lege a comportamentului individual vine mântuirea, dar nu am mers suficient de departe ca să descoperim importanţa iubirii faţă de ceilalţi. Mulţi respectă oamenii după poziţia socială, după mulţimea averilor, după statutul şi puterea lor în lume. Acest tip de respect, dublat de interesul personal, este adesea mai puternic decât dreptatea, binele şi meritul real al lor. Dorinţa de a ocoli legile nu poate fi oprită, se face în echipă, cu avantaje reciproce (la scară redusă), dar cu consecinţe negative la scara întregului neam.

Bugetarii au cel mai mult de suferit. Unde nu plăteşti nu poţi cere calitate, de aceea şi serviciile funcţionarilor, a medicilor, profesorilor, etc. pot lăsa de dorit. Şi nu suferă doar din cauza contribuabililor care „se descurcă” şi contribuie cu mai puţin ci şi a celor care gestionează banul public incorect (aparat supraîncărcat, achiziţii discutabile, votanţi plătiţi ca asistaţi social) sau a celor care nu se simt responsabili faţă de semeni, dacă sunt plătiţi de stat.

Dacă legile se înscriu în drumul comunităţii spre Dumnezeu au şanse să fie respectate, însă situaţia nu este prea roză. Căci până când nu vom ajunge majoritatea la o conştiinţă a interdependenţei suficient de puternică, va fi greu de promovat respectul şi responsabilitatea în această ţară.

Ei fentează, noi fentăm, şi aşa ne desfiinţăm

Guvernul Boc este hulit pentru că nu poate scoate la suprafaţă suficienţi bani din economia subterană, că statul e falit iar relaţiile „tovărăşeşti” între români sunt mai puternice. Cu fondurile ce ar rezulta prin aducerea la suprafaţă măcar a unui sfert din economia ascunsă, nu ar mai fi nevoie de reduceri la pensionari şi bugetari. Incompetenţa de a reduce evaziunea, recunoscută prin adoptarea acestei soluţii pentru ieşirea din criză, nu este doar a guvernului. În primul rând suntem noi (care acceptăm mita şi ilegalităţile) cei ce lovim tot în noi. Victime ale economiei subterane vor fi pensionarii şi bugetarii care vor avea prea puţine mijloace de subzistenţă. Probabil că nu ne simţim responsabili de asta şi aruncăm toată murdăria în curtea guvernului. Însă faptul că asistăm la ilegalităţi, chiar şi când cumpărăm fără bon fiscal, ne inculpă, ca participanţi indirecţi la împuţinarea veniturilor semenilor.

Guvernul, dacă ar vrea să lupte, nu i s-ar opune criza ci tot noi, iar victime ar fi cei mai slabi. Chiar dacă ar da legile cele mai bune pentru eradicarea evaziunii, cine să le pună în aplicare? Să presupunem că funcţionarul care trebuie să facă ordine trece la treabă. Nu cred că ar face prea multe până când va suna telefonul şefului, a cărui „prieteni” au fost afectaţi. Însă şeful este primul care trebuie să refuze influenţele. Dacă şeful cel mare al statului îşi verifică cinstit oamenii, dacă ei fac mai departe acest lucru, şi nu intervin când se descoperă nereguli ca să le muşamalizeze, ar fi şanse să se schimbe ceva. Poate însă un singur om porni un asemenea proces? De câţi ar avea nevoie ca să reuşească? Unde sunt ei?

Nu există un torţionar mai bun pentru un popor decât propria sa laşitate. Când este vorba de strigat în faţa palatelor suntem voinici (în opoziţie), dar când trebuie să ne rupem de lumea aranjamentelor, majoritatea suntem incapabili. Cerem insistent la alţii ceea ce nici noi nu putem. Ca şi cu preotul, mirenii îi cer lui să fie sfânt, dar propria lor neorânduială şi necinste nici nu o bagă în seamă. Dacă ei s-ar sfinţi, iar fi ruşine şi preotului să facă greşeli.

Când legea va urmări să slujească cu adevărat cetăţenilor, nu intereselor, când oamenii vor înţelege că fără o rânduială comună nu există o viaţă împreună, vor fi şanse de schimbare. Aşa, fiecare pe cont propriu, suntem sub legea selecţiei naturale, nu a dragostei şi respectului pentru fraţii noştri. Ca să trecem la respect e nevoie de o profundă schimbare de mentalitate. Suntem capabili? Poate. Dar oare vrem asta?