Ca să nu provocăm suferinţa
altora adesea minţim sau spunem numai o parte din adevăr. Şi acest lucru se
întâmplă chiar şi în situaţii de viaţă şi de moarte. Adesea bolnavii cu boli
grave îşi află adevăratul diagnostic mai târziu decât ceilalţi membri ai
familiei. Ca să îl menajeze, aceştia evită să îi spună gravitatea situaţiei.
Care este acel lucru care trebuie menajat chiar cu preţul unei raportări
greşite la starea de sănătate şi şansele de supravieţuire?
Cel mai
adesea este ataşamentul de viaţă. Orice ameninţare care ar putea întrerupe
legătura noastră cu viaţa ne trezeşte frica, chiar spaima. Numai să apară
ameninţarea durerii fizice sau umbra morţii prin apropiere, şi reacţiile
naturale de conservare a vieţii ne inundă organismul cu tot felul de substanţe
încât nu ne mai putem controla. Această stare în care ne pierdem controlul este
atât de neplăcută încât dorim să o evităm chiar dacă preţul plătit este prea
mare.
Există
motive pentru care merită să înfrunţi suferinţa în loc să fugi de ea? Cu
siguranţă, cel mai important este tocmai dobândirea stăpânirii asupra
propriului corp. Dacă accepţi să înfrunţi suferinţa, frica, cu timpul influenţa
ei asupra omului devine tot mai mică, iar puterea omului tot mai mare. Dacă
îndrăznim să „ne luăm inima în dinţi” şi să înfruntăm furtuna din interiorul
nostru, avem şanse chiar să o potolim. Altfel, toată viaţa vom fi nişte
fricoşi. Numai învăţând să facem faţă suferinţei şi să ne luăm în stăpânire
corpul pornim în aventura libertăţii.
În
societatea de astăzi ameninţările cu vătămarea fizică sau moartea inopinată
sunt tot mai puţin prezente. Între copii şi adolescenţi mai apar înfruntări,
însă nu cu scopul de a distruge pe celălalt, ci de a-l intimida sau „de a-i da
o lecţie”, pentru stabilirea ierarhiei sau a „teritoriului”. După ce devin adulţi
rar se întâmplă să mai apară conflicte fizice între oameni, relaţiile de
serviciu stabilesc ierarhiile, de aceea cei ispitiţi de putere sau care doresc
să conducă grupurile într-o anumită direcţie vor vâna doar funcţiile de
conducere, nu persoanele. Înfruntările fizice reale devin tot mai rare şi nu îşi au sensul. Întâlnirile între noi şi cu noi
înşine au loc acum la alt nivel…
Valurile
de emoţii contradictorii ne inundă acum deoarece suntem atenţi la imaginea
noastră. Dacă respectul de sine este ameninţat prin aprecieri negative sau
chiar prin opinii diferite simţim nevoia să ne apărăm şi să „restabilim
adevărul”. Rareori respectul de sine este construit cu adevărat patologic.
Aproape întotdeauna el este îndreptăţit, în sensul că persoana are unitate şi
integritate lăuntrică. Prin faptul că se menţine în echilibru, că îşi
gestionează într-un fel sau altul viaţa, omul ajunge să creadă că ştie „cum
stau lucrurile în lumea aceasta”. Orice contrazicere pare a contesta toată
ştiinţa lui. În acest caz, ceea ce a fost „construit” timp îndelungat (prezenta
raportare la lume şi la viaţă) este pus sub semnul îndoielii: construcţia este
cu „defecte”, înclinată, incompletă etc.. O indignare „îndreptăţită” îl
mobilizează şi vine să restabilească situaţia: construcţia este perfectă, nu
mai trebuie făcut nimic, nici adăugat, nici reconstruit, nici demolat, nici
îndreptat. Cum să o ia de la capăt după atâta muncă?
Reacţia
este destul de firească, care constructor tot construieşte şi iar dărâmă,
pentru că unul sau altul spun că nu e bine sau nu le place. Nici nu e normal
aşa ceva. Problema apare însă deoarece în loc să ne identificăm cu
constructorul ne identificăm cu construcţia. În loc să fim atenţi şi să evaluăm
corect opiniile altora, pentru a ne perfecţiona calităţile de constructor şi a
deveni tot mai buni, preferăm să reacţionăm conservator şi să ne menţinem
ataşamentul faţă de construcţie. O protejăm cum ştim noi mai bine.
Dacă ne-am
mărgini la apărarea proprie construcţii ar fi încă rezonabil. Dar în spaţiul
public nu există prea multă originalitate, decât pe ici pe acolo, prin puncte
neesenţiale, doar cât să creăm diferenţa caracteristică. „Vilele” sunt după
câteva modele, doar prin culori sau detalii minore diferă. La nivelul
mentalităţilor nu există foarte multe deosebiri între oameni. Este suficient să
analizezi cu ce se hrăneşte respectul de sine. Unii sunt mari artişti, ori
oameni de cultură, capabili să pună în formă materială ori scrisă lumea
ideilor, alţii buni meseriaşi, inegalabili în meseria lor, alţii sunt fericiţi
dacă acumulează bunuri, averi, alţii sunt mândri cu ceea ce au reuşit să
construiască în lume: o afacere care le aduce bani, o imagine de sine
extraordinară, case şi acareturi etc.. Alţii se simt bine prin poziţia pe care
o în cadrul unei ierarhii (sunt şefi, nu contează că sunt şi subordonaţi), faţă
de o anumită lucrare (sunt importanţi, fără ei nu merge treaba). Când este pus
la îndoială oricare mod de a alimenta respectul de sine, toţi cei care
împărtăşesc acelaşi tip de „nutriţie” se simt ameninţaţi. De aceea şi atunci
când se pune la îndoială legitimitatea unui anumit mod de hrănire, fără a fi
afectată direct o persoană, cine „se simte” (pentru că face la fel)
reacţionează ca şi cum ar fi vizat în mod direct. Spaţiul public devine astfel
câmp de luptă între mentalităţi care se manifestă sub forma mode(le)lor. Există un model de profesor, de
preot, de meseriaş, de ministru iar cine nu îl respectă este izolat şi forţat
adesea să părăsească mediul în care şi-a făcut apariţia ca o excepţie de la
regulă.
Vine Iisus şi
spune „fraţilor v-aţi ataşat de construcţii şi aţi omorât constructorul! Ca să
fiţi vii trebuie să ieşiţi din această lume construită şi să redeveniţi
constructori!” Câţi vor reacţiona imediat: „Uau, Tipul acesta are dreptate! De
dragul lor am uitat să trăim!” Probabil niciunul. Mai degrabă vor spune „Tu
vorbeşti? Ce ai făcut Tu la viaţa ta? Nimic. Nu ai studii, nu ai avere, n-ai
nici casă, eşti un nimeni!” Toţi sunt bogaţi şi nu vor să-şi părăsească
minunatele realizări ca că încerce şi alte perspective asupra vieţii. Să fi
constructor nu poate fi o modă căci nu se poate baza pe imitare, ori noi
preferăm să imităm. Să ne bucurăm din ce adunăm pentru noi, nu din ce putem
face cu adevărat. Aşa contează titlurile oamenilor – academician, profesor
doctor docent, … etc., nu ceea ce fac cu adevărat pentru alţii.
De aceea toţi
care preferă să fie doar constructori sunt nişte eroi, pe care mai devreme sau
mai târziu chiar confraţii o să-i termine. Un preot care cu adevărat slujeşte enoriaşilor
săi, care încearcă să îi scoată din vraja lumii şi a construcţiilor, nu este la
modă. Păţeşte ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este „săpat” chiar de confraţii
săi. Un profesor care îşi face cu adevărat treaba şi pune copii să înveţe este
izolat şi poate să-şi piardă chiar viaţa (lucru întâmplat şi la noi şi în
străinătate). Un medic care nu ia mită este urât de colegi, îşi poate lua adio
de la promovări şi respect profesional sincer. Un judecător incoruptibil nu va
avea pace, şi niciodată nu va fi şef, nici nu va judeca cauze „importante”.
Şefi vor fi, cu rare excepţii - depinde de sistemul de numire, cei care se
aseamănă cu colegii, care respectă moda, nu cei care fac bine treaba lor.
Ne mai mirăm
că Iisus Hristos a ajuns pe cruce? A revendicat ceea ce are omul mai frumos,
posibilitatea de a fi „constructor” împreună cu Dumnezeu, nu de castele de
nisip. Iar „gardienii”, cei care vegheau ca oamenii şi regulile să rămână
neschimbate, pentru a putea profita de ele, l-au răstignit. Şi-L răstignesc şi
astăzi, cu fiecare om oprit să vadă adevărul, să devină constructor şi nu
construcţie. Iisus a înviat, arătând ce putere are Constructorul, că oricând
îşi poate reface casa. Pentru cei ce îl urmează, nu să aibă o „casă” e
important, ci să intre în echipa celor care ştiu să construiască. Prin lume nu umblă
ca să adune averi, ci ca să fure „meserie”. Şi dacă vede că în meseria aceasta,
a construirii de sine, a greşit, o ia de la capăt, fără nici un pic de supărare
şi cu mai multă grijă.
Frica de
schimbare a luat locul fricii de moarte. Însă aceasta nu este o moarte
adevărată, este doar o moarte de sine. Heidegger a arătat convingător că până
când omul nu trăieşte moartea de sine, nu trăieşte autentic. Abia când îşi
înfruntă temerile omul se poate stăpâni. Atâta timp cât fuge de ele, va fi un
laş ascuns după fusta mamei, nu un învingător. Secretul victoriei este să nu te
temi de luptă şi să ai încredere că ea vine, mai devreme sau mai târziu. Satisfacţia
victoriei va fi cu atât mai mare, cu cât ai muncit mai mult pentru ea.
Schimbarea
este ceva normal, transformarea omului spre împlinirea lui la adevăratele
posibilităţi. Dar ea nu survine simplu, de la sine, omul trebuie să recunoască provocările
şi să le înfrunte, să fie hotărât. Un om mai priceput în meseria lui decât el
este o invitaţie la o nouă învăţare. Un om mai fericit este o invitaţie la mai
mare fericire. Nu trebuie să te înveţe cineva să fii fericit, împăcat, etc.
Secretele priceperii şi ale binecuvântărilor se fură de la cei care au aceste
calităţi sau daruri. După cum sublinia filozoful citat: ştie nu cel ce a adunat
cunoştinţe ci cel care ştie să înveţe. În stilul nostru balcanic ştim să învăţăm
uşor şi lucruri grele căci ştim să furăm „meserie”, adică reuşim să îi
înţelegem pe cei mai pricepuţi ca noi şi să aplicăm corect cele învăţate.
Schimbarea este dureroasă numai pentru cine a renunţat să facă efortul
transformării de sine. Copilul se mişcă firesc pe această cale până când îl opresc
adulţii.
Schimbarea
este foarte dureroasă numai pentru cei ataşaţi de construcţiile lor. Din cauza
durerii şi a fricii pot fi foarte periculoşi, de obicei se adună în grupuri şi
pot ajunge şi la crimă. Orice adevăr le spui, mai ales cel care „atentează la
proiectul construcţiei”, este dureros pentru ei, şi ca să se apere te pot chiar
ataca. De aceea oricine spune ceva cu adevărat important ar trebui să se
pregătească de „exil” sau „moarte”, depinde cui o spune. În schimb, dacă
flecăreşti ştiinţific, eşti bine răsplătit de cei care au acelaşi „proiect de
construcţie”. Adevărul doare numai atunci când ne obligă se deschidem ochii.
După ce ne împiedicăm sau ne lovim, „deschidem ochii”. Dacă ne spune cineva că
undeva, pe drumul nostru, este ceva care ne-ar putea face să suferim, ne
supărăm.
Orgoliul rănit
poate să doară mai mult ca rana fizică. O limbă ascuţită poate tăia mai tare ca
o sabie. Dar, din fericire această suferinţă nu îi atinge decât pe cei cu
orgoliu. Când ne doare ce spun alţii, când suntem prea înverşunaţi împotriva
lor, e un semn că orgoliul, mândria, stau bine la noi. Numai când suntem prea
mândri de construcţia pe care am făcut-o, nu putem asculta fără reacţii
negative observaţiile altora. Dar dacă ne recunoaştem constructori modeşti, supuşi
greşelilor, dispuşi să ne schimbăm spre îndreptare, întâlnirea cu Adevărul, nu
este suferinţă ci mare bucurie, indiferent prin cine vine. Căci pentru omul
trezit poate vorbi şi un animal. Nu neapărat cu gura, precum asina lui Vaalam,
ci prin comportament. Un ţăran vede imediat semnele pe care le dă un animal
care nu se simte bine. Tot aşa un om deprins cu cititul vede imediat ce „semne”
face cel ce scrie, căci din prea plinul inimii vorbeşte gura. Din preaplinul
iubirii şi a dorinţei Sale ca şi noi să fim ca El a vorbit Iisus. De noi nu
depinde decât ce vrem, să fim constructori - atenţi la semnele semenilor, sau
construcţii - mereu cu frică de cutremur. Putem găsi în jurul nostru ce dorim, şi
„material” să ne blindăm construcţia, dar şi „constructori” de la care putem
învăţă tot ce vrem, inclusiv cum să creştem cu adevărul pe care alţii nu îl pot
nici înghiţi.
Publicat pe ziare.com