duminică, 30 mai 2010

Un partid cu conştiinţă?


Un om care este vertical nu doar că este capabil să asculte criticile, ba chiar ţine cont de ele. De multe ori alţii sunt cei care îi trezesc conştiinţa şi nu se supără pentru asta, deoarece este conştient de propriile limite, de incapacitatea oricărui om de a se dezvolta fără ajutorul semenilor. La fel şi cu un partid, este viu dacă îşi dezvoltă o conştiinţă.
Ceea ce m-a uimit în ultimul timp a fost trezirea conştiinţei în PD-L. Fapte precum acceptarea (auto)criticii dure a d-nei Monica Macovei şi a altor voci din PD-L, a cererilor de a nu amesteca afacerile cu funcţia venite de la d-na Udrea şi dl. Băsescu, par să indice că a apărut conştiinţa PD-Lului. Poate fi vorba de conştiinţă la un partid când oameni cu conştiinţă din el pot vorbi fără reţineri, fără frica de a fi îndepărtaţi sau marginalizaţi ca urmare a disciplinei de partid. Mai mult, ei pot chiar spera că se schimbă ceva un partid ca urmare a intervenţiei lor. Această conştiinţă se exprimă fără frică în mediul public şi acţionează asupra partidului ca un semnal de alarmă, ca o invitaţie la respectarea unor principii şi a bunului simţ, fără de care obrazul membrilor de partid se poate îngroşa prea mult ca să mai fie respectat.
Reacţia d-lui Ponta de la PSD la afirmaţia lui d-lui Mitrea (de care se va despărţi dacă nu înţelege politica PSD) este însă una anti-conştiinţă. Este scuzabilă, la tinereţea politică a d-lui Ponta, care nu a câştigat bătălii serioase, ci a fost oarecum împins în faţă. Chiar dacă d-l Mitrea nu ar fi o conştiinţă tocmai curată, şi poate nici nu era interesat să cureţe ceva în partid, ameninţarea indică clar amatorilor că nici nu e indicat să încerce să gândească singuri, cu atât mai puţin să critice.
Un partid care este destul de puternic, de bine legat, cu personalităţi hotărâte, nu se teme să evolueze şi să accepte critica. Curajul de a avea o opinie diferită, de a chema în mediul public colegii la respectarea unor principii, mai ales atunci când în interior s-ar putea să vorbeşti singur, este o calitate a membrilor unui partid care îi face preţioşi pentru un el, nu indezirabili. Un laolaltă autentic nu are la bază idealuri, preocupări sau interese comune, ci starea de hotărâre întru ceva bun a persoanelor se adună împreună. Un partid este trădat de fiecare membru care, protejat de umbrela lui, îşi rezolvă probleme personale sau interese mărunte de grup. Este întărit de cei care au curajul de a avea conştiinţă şi de a chema şi pe colegii lui la aceasta, care respectă cetăţenii şi cer să facă şi ceilalţi la fel. Ei sunt asemenea acelor membri ale comunităţilor de animale sau oameni care au rostul de a avertiza asupra primejdiilor. Fără ei însăşi comunitatea (partidul) este pusă în pericol.
Nici pentru om conştiinţa nu este întotdeauna uşor de suportat. Cu atât mai greu este pentru un partid. Însă a fi deschis faţă de ceilalţi şi a te dedica exclusiv sarcinii pe care ţi-o asumi în calitate de membru al unei comunităţi, sunt condiţii fără de care nu poţi păstra acea calitate. Conştiinţele din partid sunt incomode, probabil nu prea iubite de colegi, pentru că le reamintesc mereu că politica şi partidele nu au alt rost decât slujirea comunităţii. Ele trebuie respectate şi promovate, nu marginalizate căci ele ţin legătura cu electoratul, doar ele îl pot aduce mai aproape.
Practic conştiinţa unui partid este cea care poate să îi asigure supravieţuirea. Prezenţa ei, şi mai ales reacţia partidului la conştiinţa sa, este cea care contează în ochii electoratului care gândeşte. Mai există încă electorat care poate fi păcălit, dar procentual scade încet, încet. Viitorul este a partidelor cu conştiinţă, care şi ascultă de ea. Comunicarea între români este tot mai puternică, presa începe să se dezmeticească şi nu se uită la culoarea politică. Sunt prea mulţi cetăţeni cu conştiinţă, care văd ce fac actorii de pe scena politică şi nu mai vor să tacă. Sunt sătui să asculte minciuni ori să ierte incompetenţa şi furtul. Deci singura şansă reală a partidelor este să aibă o conştiinţă mai puternică decât disciplina de partid şi interesul de grup, altfel vor fi trădate chiar şi de propriul electorat. Iar conştiinţa să le se spună mereu că a face politică înseamnă a sluji cu răspundere (conştiinţă) nu a te înfrupta cu prietenii din averea statului.
Că este posibil să existe aşa ceva începe să ne arate realitatea. O apariţie destul de firavă, dar care ar putea să supravieţuiască şi să se întărească dacă partidul în care apare va fi destul de puternic. Sau ar putea să dispară dacă legăturile de bază din partid au la bază interesul şi nu cu competenţa, slujirea şi conştiinţa, dacă mai tare este preocuparea decât hotărârea (luate în sens filozofic).
Aparut pe ziare.com 

Soluţia crizei: trecerea de la dorinţă la conştiinţă


 Acţiunile oamenilor au ca principale surse dorinţele şi hotărârile luate ca urmare a activităţii conştiinţei. Deciziile luate din dorinţă pot determina fapte fără a trece prin conştiinţă. Pot fi însoţite de cele mai complicate raţionamente, care să le justifice sau să le motiveze, dar să nu aibă nici o legătură cu filtrul conştiinţei, deoarece nu sunt evaluate cu grijă. Un om pentru care scopul scuză mijloacele nu se foloseşte de conştiinţă, pentru el totul este permis (cu excepţia unor fapte grave, de ex. crima directă, evitate de frică). Importantă este atingerea scopului. 
A avea conştiinţă înseamnă a avea grijă, a fi atent la drum, pentru a nu încălca ceea ce îl defineşte pe om ca persoană. De exemplu, un om cu conştiinţă are respect de sine şi nu minte deoarece el este prezent în tot ce face, în fiecare cuvânt spus, şi nu poate fi în mai multe feluri. Are conştiinţă dacă îşi asumă responsabilitatea oricărui lucru făcut, a fiecărui cuvânt rostit.
Un om care îşi asumă o răspundere, aceea de a sta şi a gestiona resurse comune la stat, poate fi interesat să împlinească dorinţele sale, chiar în legătură cu destinul comun. De exemplu, poate avea dorinţa de a ajuta semenii, dar aceasta să nu treacă prin conştiinţă. În contextul politic al adoptării măsurilor necesare pentru a ieşi din criza în care a intrat România (care cheltuieşte mai mult decât „câştigă”), se poate adopta de guvern o soluţie bazată pe dorinţa de a salva destinul comun şi de a evita un faliment al statului în perspectivă, dar fără a implica conştiinţa.
Concret, foarte mulţi bugetari şi-au făcut planuri corecte privind veniturile şi cheltuielile lor pe un termen mai lung. În ce situaţie se găsesc ei acum, când venitul lor este aşa de puternic afectat? Poate sunt doi tineri cu copii, care abia şi-au luat o casă, cu împrumuturi, şi abia dacă le-a rămas ce să pună pe masă. Reducerea veniturilor drastică înseamnă sau pierderea casei sau a mâncării de pe masă. Cred că e normal să se ducă la cei care au primit votul lor (indiferent de culoarea politică) şi să le spună că există, să facă grevă ca să atragă atenţia guvernanţilor asupra nedreptăţii ce li se face. A nu te gândi la ei înseamnă să nu ai conştiinţă. Care ar fi soluţia? Probabil cea mai corectă soluţie pentru reducerea cheltuielilor statului era impozitarea diferenţiată a veniturilor obţinute de la stat şi de la toate regiile/societăţile care au capital majoritar de stat. Guvernanţii au rămas blocaţi pe cota unică. Foarte bine, să o păstreze, dar pentru privaţi, ca să nu crească evaziunea. Dar când plăteşte statul, de ce să nu decidă el cât poate oferi angajaţilor săi ca să nu intre în incapacitate de plată? Aşa s-ar încuraja şi trecerea celor care doresc să câştige mult, cu iniţiativă, în mediul privat, care nu impozitează aşa mult veniturile mari.
Statul nu este doar la nivel central ci şi la primărie. Unele au ştiut să se descurce şi şi-au votat rapid majorări ca să nu fie afectate salariile. În primul rând ar trebui eliminată şmecheria prin intervenţia prefecţilor sau chiar a guvernului, ca să ştie românul că nu este de capul lui, când e vorba de banii comunităţii. A angaja la stat, a nu te mărgini la un aparat strict necesar, şi a împinge cheltuielile dincolo de venituri, în speranţa unor venituri din alte surse comune (buget central, etc.), este iarăşi o dorinţă fără conştiinţă. Statul este un aparat administrativ, ar trebui redus la minim, ca să îşi poată permite dezvoltarea, nu mamă socială, oarbă, pentru leneşi. 
Un om de stat responsabil nu priveşte doar la salariul angajatului, ci şi la cheltuielile pe care le face instituţia. Privilegiile demnitarilor sunt prea costisitoare, şi parcă în afara oricărui control. Este inimaginabilă sfidare să plăteşti peste 600 nopţi de cazare la un anumit  parlamentar într-un an. Cel care a primit banii ar trebui să îi dea înapoi, cu dobândă, iar cel care i-a dat, ar trebui concediat pentru că e hoţ. Este inacceptabil ca în România să poţi face doar 1 km. de autostradă cu banii care în Bulgaria faci 12 km.. A avea conştiinţă înseamnă a scoate de pe piaţă, a nu mai primi la licitaţie firmele care încearcă să câştige licitaţii cu preţuri sub costul real, ca apoi să forţeze creşterea lui.
A avea conştiinţă este necesar şi pentru ziarişti. De multe ori sunt orbiţi de dorinţa/ura lor sau legaţi la ochi de patroni şi obligaţi să lovească, nu să spună adevărul. Presa este conştiinţa poporului, de aceea trebuie curăţată de patimi şi invitată să fie cu ochii pe stat. Să trezească mereu bugetarii căzuţi prizonieri dorinţelor la conştiinţă. Şi nu numai ea. Fiecare dintre noi să aibă conştiinţă şi să semnaleze neregulile. Nu este în regulă să faci liste cu cei care doresc să facă grevă, să îi pui apoi primii pe lista disponibilizărilor. Adesea nu o fac din spirit de răzbunare ci din durere. Nu trebuie dezvoltat un aparat represiv, ci trezită conştiinţa şi respectul.  
În chemarea la conştiinţă nu pot să omit bancherii (chiar dacă nu sunt plătiţi de stat) pentru că fac mult rău. Ce conştiinţă au ei, când iau omului aproape dublu decât dau, iar salariile lor te sperie? Sau pe farmacişti care profitând de boala oamenilor pun adausuri mari la medicamente, etc..
Statul trebuie să se mobilizeze şi să fie vigilent în tot ce face. Nu e important ca să dai bugetarilor de lucru cât mai ales să lucreze cu conştiinţă. Nu să dăm legi ca să punem oamenii să facă lucruri inutile ci ca să creştem responsabilitatea şi să reducem posturile inutile. Reducerea cu aceeaşi valoare, şi a salariilor mici şi a celor mari va spori corupţia. Căci, inventiv, românul bugetar va găsi o cale de supravieţuire. Doreşte să trăiască, iar când însăşi existenţa lui fizică este ameninţată, renunţă la conştiinţă, chiar dacă o are, iar acesta e un mare pas înapoi.
Aparut pe ziare.com şi ziarul Unirea

marți, 25 mai 2010

Cum moare un popor?


Pe parcursul a sute sau mii de ani de existenţă un popor îşi creează prin raportul cu istoria şi cu Dumnezeu un fel unic de a fi. Cu cât istoria lui este mai îndelungată, cu atât mai multe reacţii şi răspunsuri adaptive sunt  fixate în memoria sa. Fără să fim conştienţi de ele, ne desfăşurăm totuşi viaţa sub conducerea lor. Astfel avem un mod de a ne trata părinţii, bunicii, conaţionalii, oaspeţii, duşmanii, prietenii, animalele, natura, etc., pe care nu ni le formăm singuri ci le preluăm din cultura neamului nostru. Prea puţini alegem conştienţi propriul fel de a fi, iar când o facem este mai ales ca să ieşim în evidenţă prin contrast, să ne afirmăm individualitatea. În funcţie de valoarea ei semenii noştri o vor cinsti sau o vor lăsa să moară în uitare.
De aceea prin personalităţile pe care le cinsteşte, un popor se arată pe sine. De dragostea şi amintirea vie a bărbaţilor adevăraţi parcă e molipsit tot poporul. Ştim de exemplu cinstirea pe care o are Ştefan cel Mare în rândul celor care trăiesc pe locurile peste care  cândva el a domnit. Nu s-au lăsat până nu l-au făcut sfânt. O emblemă a conştiinţei naţionale a românilor şi a celor de peste Prut este Mihai Eminescu. Părintele Iustin Pârvu spune despre poezia lui că este ca o rugăciune. Părintele Arsenie Boca este numit şi Sfântul Ardealului şi este mai iubit şi mai cunoscut de popor decât mulţi poeţi care au crezut/cred că prin ei se revarsă în neam înţelepciunea, lumina nepieritoare.
Această conştiinţă de sine a intelectualilor, ca oameni chemaţi să fie modele şi surse de inspiraţie pentru poporul lor, este corectă. Din păcate mulţi dintre ei trădează neamul, adică preferă să se individualizeze şi să se prezinte ca modele independente de conştiinţa lui. Spiritualitatea creştină este adânc înfiptă şi în genele noastre. Conştiinţa noastră de sine ne spune că ne-am născut creştini, chiar sub influenţa apostolească. Este interesant că spunem asta, că ne numim români, după mai puţin de trei veacuri de prezenţă romană pe teritoriul Daciei. După un mileniu de prezenţă maghiară în Ardeal, ardelenii nu spun că s-au născut din nou formând un alt popor,  ci tot români au rămas.
Intelectuali, poate valoroşi în ei înşişi, dar care au renegat spiritualitatea neamului nu au fost păstraţi cu drag de popor în memoria sa.  Trăiesc doar prin alţi intelectuali, ca modele de referinţă, la care te poţi raporta, dar nu neapărat pozitiv. Adică vezi darurile lor, dar şi modul uneori egoist în care ei s-au folosit de ele. Privind spre popor se vede că nu i-a plăcut asta.
Am fost tentat să spun că prin intelectualii care se vând unor valori străine de neam se poate pierde poporul. O generaţie întreagă de „intelectuali” vânduţi a trimis la moarte în puşcării sau în anonimat pe intelectualii adevăraţi ai neamului. Vreme de jumătate de veac poporului i s-au adus în faţă false repere morale. Şi totuşi spiritualitatea neamului nu a murit, ba parcă, într-un fel s-a întărit. Jertfa de lor de sânge nu a fost trecută cu vederea, ci încet, încet devine tot mai mult reper de orientare spre omul veşnic. În ciuda urmaşilor intelectualilor căzuţi, cu toată sărăcia lor, românii călăuziţi de un instinct al valorii sănătos, îşi construiesc de zeci de ori mai multe biserici decât au dărâmat ei.
Intelectualii şi candidaţii poporului la sfinţenie sunt doar posibile modele, încercări ale unui neam. Unele reuşite, altele ratate. Poporul alege după instinctul său pe cei care merită a fi promovaţi şi care nu, ce idei preiau şi pe care le resping dintre cele pe care intelectualii le flutură prin faţa lor.
Principalii păstrători şi promotori ai valorilor neamului sunt părinţii şi bunicii
Prin educaţia pe care o dau copiilor şi nepoţilor ei fac selecţia valorilor. Împotriva lor a venit acum cu forţă o altă ispită, mult mai perfidă. Folosindu-se de slăbiciunea lor pentru copii, aceştia încep prea devreme să îşi facă educaţie singuri. Satul global, născut prin tehnologiile ce fac posibilă o comunicare fără precedent, vrea să impună valori, peste cele naţionale. În lumea din jurul nostru modele vor să devină vedetele nu intelectualii, iar cinste caută să li se ofere politicienilor şi sportivilor, nu sfinţilor.
Intelectualii au ajuns şi ei în dizgrația lumii. Poate lumea nu mai are nevoie de ei, acum are circ, teatru şi film, modele şi repere pe micul ecran. Poporul adevărat şi părinţii care se simt responsabili pentru soarta copiilor lor, au însă nevoie de ei acum mai mult ca oricând. Altfel legătura dintre părinţi şi copii, şi transferul valorilor prin ea, se vor rupe prea devreme.  Consecinţa este gravă. Ceea ce prin experienţa a sute de ani un popor a decantat, va fi dat la o parte în favoarea plăcerilor şi bucuriilor de moment, cel mai adesea nesănătoase fizic şi spiritual.
Cu îngrijorare constatăm că copiii preiau acum prea devreme conducerea, că părinţii ascultă de ei. Cu folos sau fără folos, cererile lor sunt îndeplinite ca o compensaţie pentru absenţa tot mai prelungită a părinţilor din viaţa copiilor. Absenţă provocată de munca pentru banii cu care poţi aduna tot mai multe, ori de distracţii şi preocupări în care nu sunt implicaţi copiii. Părinţii riscă să fie prinşi în acest cerc vicios şi să renunţe la cea mai sfântă îndeletnicire a lor – creşterea corectă a copiilor.
Cu această renunţare la responsabilitatea educaţiei şi delegarea lor spre alţii se semnează distrugerea moştenirii. Cu tot respectul pentru colegii profesori, şcoala încă nu este pregătită să le ţină locul. Nu are mecanismele de preluare şi transmiterea mai departe a adevăratelor valori. Cu toate acestea se pare că ea este acum chemată în această bătălie şi ar fi cazul să se mobilizeze în apărarea moştenirii fără de care identitatea noastră se va pierde.
Publicat pe ziare.com

De ce nu respectă românii legea?


Într-un articol anterior am văzut de ce nu se lasă de furat. O altă meteahnă la care nu putem renunţa este dispreţul, desconsiderarea faţă de lege. Nu ştiu să fie român care să aibă un respect deosebit faţă de legi, în aşa fel încât să îşi conducă viaţa cu gândul la respectarea lor. Nu numai oamenii obişnuiţi se arată dezinteresaţi de ele ci şi cei care ar trebui să le pună în aplicare, sau să vegheze la respectarea lor. Prin contrast, alte state europene au cetăţeni mult mai disciplinaţi.
Indiciul cel mai sigur al acestei stări de lucruri este economia subterană. Nu ştiu la ce valori se ridică sumele care circulă pe ascuns, specialiştii vorbesc însă de valori mari, părţi bune din PIB (25-30%!). Un alt indiciu este numărul mare de procese în care oamenii fără posibilităţi de a influenţa instanţele mor cu dreptatea în mână în timp ce unii vinovaţi clar scapă nepedepsiţi. Poate veni un conducător oricât de drastic în acest sens, mentalitatea nu poate fi schimbată cu forţa.
Legile sunt norme de convieţuire în comun. Respectarea unor asemenea norme a fost datoria transmisă de Dumnezeu către poporul evreu prin decalog şi scrierile lui Moise. Însă nici acesta nu s-a arătat foarte vrednic în respectarea lor. Iisus a venit şi a ridicat această datorie la alt nivel. Nu prin lege se mântuieşte omul ci prin respectul şi iubirea faţă de semeni şi de Dumnezeu.
Aici este problema la noi. Am reţinut bine ca nu prin o lege a comportamentului individual vine mântuirea, dar nu am mers suficient de departe ca să descoperim importanţa iubirii faţă de ceilalţi. Mulţi respectă oamenii după poziţia socială, după mulţimea averilor, după statutul şi puterea lor în lume. Acest tip de respect, dublat de interesul personal, este adesea mai puternic decât dreptatea, binele şi meritul real al lor. Dorinţa de a ocoli legile nu poate fi oprită, se face în echipă, cu avantaje reciproce (la scară redusă), dar cu consecinţe negative la scara întregului neam.
Bugetarii au cel mai mult de suferit. Unde nu plăteşti nu poţi cere calitate, de aceea şi serviciile funcţionarilor, a medicilor, profesorilor, etc. pot lăsa de dorit. Şi nu suferă doar din cauza contribuabililor care „se descurcă” şi contribuie cu mai puţin ci şi a celor care gestionează banul public incorect (aparat supraîncărcat, achiziţii discutabile, votanţi plătiţi ca asistaţi social) sau a celor care nu se simt responsabili faţă de semeni, dacă sunt plătiţi de stat.
Dacă legile se înscriu în drumul comunităţii spre Dumnezeu au şanse să fie respectate, însă situaţia nu este prea roză. Căci până când nu vom ajunge majoritatea la o conştiinţă a interdependenţei suficient de puternică, va fi greu de promovat respectul şi responsabilitatea în această ţară.
Ei fentează, noi fentăm, şi aşa ne desfiinţăm
Guvernul Boc este hulit pentru că nu poate scoate la suprafaţă suficienţi bani din economia subterană, că statul e falit iar relaţiile „tovărăşeşti” între români sunt mai puternice. Cu fondurile ce ar rezulta prin aducerea la suprafaţă măcar a unui sfert din economia ascunsă, nu ar mai fi nevoie de reduceri la pensionari şi bugetari. Incompetenţa de a reduce evaziunea, recunoscută prin adoptarea acestei soluţii pentru ieşirea din criză, nu este doar a guvernului. În primul rând suntem noi (care acceptăm mita şi ilegalităţile) cei ce lovim tot în noi. Victime ale economiei subterane vor fi pensionarii şi bugetarii care vor avea prea puţine mijloace de subzistenţă. Probabil că nu ne simţim responsabili de asta şi aruncăm toată murdăria în curtea guvernului. Însă faptul că asistăm la ilegalităţi, chiar şi când cumpărăm fără bon fiscal, ne inculpă, ca participanţi indirecţi la împuţinarea veniturilor semenilor.
Guvernul, dacă ar vrea să lupte, nu i s-ar opune criza ci tot noi, iar victime ar fi cei mai slabi. Chiar dacă ar da legile cele mai bune pentru eradicarea evaziunii, cine să le pună în aplicare? Să presupunem că funcţionarul care trebuie să facă ordine trece la treabă. Nu cred că ar face prea multe până când va suna telefonul şefului, a cărui „prieteni” au fost afectaţi. Însă şeful este primul care trebuie să refuze influenţele. Dacă şeful cel mare al statului îşi verifică cinstit oamenii, dacă ei fac mai departe acest lucru, şi nu intervin când se descoperă nereguli ca să le muşamalizeze, ar fi şanse să se schimbe ceva. Poate însă un singur om porni un asemenea proces? De câţi ar avea nevoie ca să reuşească? Unde sunt ei?
Nu există un torţionar mai bun pentru un popor decât propria sa laşitate. Când este vorba de strigat în faţa palatelor suntem voinici (în opoziţie), dar când trebuie să ne rupem de lumea aranjamentelor, majoritatea suntem incapabili. Cerem insistent la alţii ceea ce nici noi nu putem. Ca şi cu preotul, mirenii îi cer lui să fie sfânt, dar propria lor neorânduială şi necinste nici nu o bagă în seamă. Dacă ei s-ar sfinţi, iar fi ruşine şi preotului să facă greşeli.
Când legea va urmări să slujească cu adevărat cetăţenilor, nu intereselor, când oamenii vor înţelege că fără o rânduială comună nu există o viaţă împreună, vor fi şanse de schimbare. Aşa, fiecare pe cont propriu, suntem sub legea selecţiei naturale, nu a dragostei şi respectului pentru fraţii noştri. Ca să trecem la respect e nevoie de o profundă schimbare de mentalitate. Suntem capabili? Poate. Dar oare vrem asta?
Publicat pe ziare.com

De ce nu respectă românii legea?


Într-un articol anterior am văzut de ce nu se lasă de furat. O altă meteahnă la care nu putem renunţa este dispreţul, desconsiderarea faţă de lege. Nu ştiu să fie român care să aibă un respect deosebit faţă de legi, în aşa fel încât să îşi conducă viaţa cu gândul la respectarea lor. Nu numai oamenii obişnuiţi se arată dezinteresaţi de ele ci şi cei care ar trebui să le pună în aplicare, sau să vegheze la respectarea lor. Prin contrast, alte state europene au cetăţeni mult mai disciplinaţi.
Indiciul cel mai sigur al acestei stări de lucruri este economia subterană. Nu ştiu la ce valori se ridică sumele care circulă pe ascuns, specialiştii vorbesc însă de valori mari, părţi bune din PIB (25-30%!). Un alt indiciu este numărul mare de procese în care oamenii fără posibilităţi de a influenţa instanţele mor cu dreptatea în mână în timp ce unii vinovaţi clar scapă nepedepsiţi. Poate veni un conducător oricât de drastic în acest sens, mentalitatea nu poate fi schimbată cu forţa.
Legile sunt norme de convieţuire în comun. Respectarea unor asemenea norme a fost datoria transmisă de Dumnezeu către poporul evreu prin decalog şi scrierile lui Moise. Însă nici acesta nu s-a arătat foarte vrednic în respectarea lor. Iisus a venit şi a ridicat această datorie la alt nivel. Nu prin lege se mântuieşte omul ci prin respectul şi iubirea faţă de semeni şi de Dumnezeu.
Aici este problema la noi. Am reţinut bine ca nu prin o lege a comportamentului individual vine mântuirea, dar nu am mers suficient de departe ca să descoperim importanţa iubirii faţă de ceilalţi. Mulţi respectă oamenii după poziţia socială, după mulţimea averilor, după statutul şi puterea lor în lume. Acest tip de respect, dublat de interesul personal, este adesea mai puternic decât dreptatea, binele şi meritul real al lor. Dorinţa de a ocoli legile nu poate fi oprită, se face în echipă, cu avantaje reciproce (la scară redusă), dar cu consecinţe negative la scara întregului neam.
Bugetarii au cel mai mult de suferit. Unde nu plăteşti nu poţi cere calitate, de aceea şi serviciile funcţionarilor, a medicilor, profesorilor, etc. pot lăsa de dorit. Şi nu suferă doar din cauza contribuabililor care „se descurcă” şi contribuie cu mai puţin ci şi a celor care gestionează banul public incorect (aparat supraîncărcat, achiziţii discutabile, votanţi plătiţi ca asistaţi social) sau a celor care nu se simt responsabili faţă de semeni, dacă sunt plătiţi de stat.
Dacă legile se înscriu în drumul comunităţii spre Dumnezeu au şanse să fie respectate, însă situaţia nu este prea roză. Căci până când nu vom ajunge majoritatea la o conştiinţă a interdependenţei suficient de puternică, va fi greu de promovat respectul şi responsabilitatea în această ţară.
Ei fentează, noi fentăm, şi aşa ne desfiinţăm
Guvernul Boc este hulit pentru că nu poate scoate la suprafaţă suficienţi bani din economia subterană, că statul e falit iar relaţiile „tovărăşeşti” între români sunt mai puternice. Cu fondurile ce ar rezulta prin aducerea la suprafaţă măcar a unui sfert din economia ascunsă, nu ar mai fi nevoie de reduceri la pensionari şi bugetari. Incompetenţa de a reduce evaziunea, recunoscută prin adoptarea acestei soluţii pentru ieşirea din criză, nu este doar a guvernului. În primul rând suntem noi (care acceptăm mita şi ilegalităţile) cei ce lovim tot în noi. Victime ale economiei subterane vor fi pensionarii şi bugetarii care vor avea prea puţine mijloace de subzistenţă. Probabil că nu ne simţim responsabili de asta şi aruncăm toată murdăria în curtea guvernului. Însă faptul că asistăm la ilegalităţi, chiar şi când cumpărăm fără bon fiscal, ne inculpă, ca participanţi indirecţi la împuţinarea veniturilor semenilor.
Guvernul, dacă ar vrea să lupte, nu i s-ar opune criza ci tot noi, iar victime ar fi cei mai slabi. Chiar dacă ar da legile cele mai bune pentru eradicarea evaziunii, cine să le pună în aplicare? Să presupunem că funcţionarul care trebuie să facă ordine trece la treabă. Nu cred că ar face prea multe până când va suna telefonul şefului, a cărui „prieteni” au fost afectaţi. Însă şeful este primul care trebuie să refuze influenţele. Dacă şeful cel mare al statului îşi verifică cinstit oamenii, dacă ei fac mai departe acest lucru, şi nu intervin când se descoperă nereguli ca să le muşamalizeze, ar fi şanse să se schimbe ceva. Poate însă un singur om porni un asemenea proces? De câţi ar avea nevoie ca să reuşească? Unde sunt ei?
Nu există un torţionar mai bun pentru un popor decât propria sa laşitate. Când este vorba de strigat în faţa palatelor suntem voinici (în opoziţie), dar când trebuie să ne rupem de lumea aranjamentelor, majoritatea suntem incapabili. Cerem insistent la alţii ceea ce nici noi nu putem. Ca şi cu preotul, mirenii îi cer lui să fie sfânt, dar propria lor neorânduială şi necinste nici nu o bagă în seamă. Dacă ei s-ar sfinţi, iar fi ruşine şi preotului să facă greşeli.
Când legea va urmări să slujească cu adevărat cetăţenilor, nu intereselor, când oamenii vor înţelege că fără o rânduială comună nu există o viaţă împreună, vor fi şanse de schimbare. Aşa, fiecare pe cont propriu, suntem sub legea selecţiei naturale, nu a dragostei şi respectului pentru fraţii noştri. Ca să trecem la respect e nevoie de o profundă schimbare de mentalitate. Suntem capabili? Poate. Dar oare vrem asta?

vineri, 21 mai 2010

Aniversare! Un an de la lansarea site-lui www.neweducation.ro!

Cadou la prima aniversare, o soră mai tânără, www.educatiealba.ro

 Astăzi, 21.05.2010, exact la aniversarea unui an de la lansarea site-ului www.neweducation.ro a fost lansat oficial la sediul ISJ Alba site-ul www.educatiealba.ro. Urmare a unui parteneriat între ISJ ALBA, CJ ALBA, subsemnatul şi firma SMART TREND SRL, acest site oferă gratuit şcolilor şi părinţilor din judeţul Alba oportunitatea de a se întâlni virtual pentru a oferi copiilor o educaţie transparentă şi de calitate. Acest site are la bază aplicaţia AMICUS (Aplicatia de Management a Informaţiilor Compplexe din Unitatea Scolară) şi permite o gestionare eficientă a educaţiei şi o comunicare mult mai bună între şcoală şi părinţi,
Pentru mai multe detalii despre site şi pentru a vizualiza 2 filmulte introductive vizitaţi forumul http://forum.neweducation.ro, secţiunea AMICUS.

De bucurie ne-am grăbit să vă anunţăm noutatea care sperăm să aibă un impact pozitiv asupra învăţământului din acest judeţ.
Un gind de recunoştinţă se îndreaptă şi către viziatorii site-lui. Vă mulţumim că ne-aţi trecut pragul în număr aşa de mare, aproximativ 2500 de vizite, şi vă aşteptăm în continuare. Sper să fim mai activi şi să discutăm şi pe forum.
Ioan Vlaşin 

sâmbătă, 15 mai 2010

O nouă filozofie pentru educaţie


Voi începe prin a-mi exprima o mică dezamăgire. Am văzut cu toţii că în centrul opoziţiei faţă de proiectul noii legi a educaţiei stă d-l Andrei Marga. Nu ştiu exact motivele, nici nu intenţionez aici să le identific. Ceea ce mă doare însă este faptul că deşi este profesor de filozofie şi probabil cunoaşte filozofia lui Heidegger, nu a pus în practică ceea ce ar fi necesar pentru o educaţie adevărată, deşi a fost ministru al educaţiei. Mă aşteptam de la o persoană care ne prezintă incursiuni în filozofia contemporană să sesizeze caracterul inovator al filozofiei heideggeriene şi să treacă de la preocupări la grija autentică, responsabilă, faţă de semeni. Mi-aş fi dorit măcar o opoziţie constructivă (propunere de soluţii) de la dânsul în acest sens, nu una demolatoare, orientată spre trecut. Sper că totuşi, în timp, reprezentanţii înţelepciunii vor găsi tăria de a o sluji cu credinţă. Astfel se va putea stabili mai întâi o bază filozofică a învăţământului şi a învăţării, după care se vor orienta toate demersurile importante din domeniul educaţiei.
        Am o consideraţie deosebită pentru filozofia lui Heidegger deoarece o găsesc firească, necesară, şi corectă, deşi este mai greu de asimilat. În plus este aproape unanim recunoscută ca şi cea mai valoroasă contribuţie în domeniu din secolului XX. Eu cred că este cea mai valoroasă din toate timpurile deoarece a aplicat o deconstrucţie riguroasă tuturor filozofiilor anterioare. În elaborarea ei a abordat fenomenologic problema Fiinţei, cu o rigoare rar întâlnită. El identifică suportul afectiv pe care au loc toate acţiunile noastre şi arată ce reprezintă o stare căzută. Nu e vorba de o conotaţie negativă, ci de o modalitate specifică de a ne raporta unii la alţii, în care omul nu se individualizează, ci acceptă ideile, preocupările, obiceiuri din lume, fără a le trece prin filtrul propriu. Impersonalul,  ne guvernează activităţile, ne scapă de responsabilitate, lucrurile curg pentru că „aşa se face”. Imitarea, nu gândirea şi soluţia proprie stau la originea actelor majorităţii oamenilor, de aceea nici nu se cunosc şi nici nu sunt asumate consecinţele lor.
        Din punct de vedere al educaţiei acest aspect este foarte important. Trecerea la formarea de competenţe este o evoluţie importantă dacă este bine gestionată. Iar competenţa de a te detaşa de gândirea comună pentru a analiza şi găsi soluţii proprii este fundamentală pentru a avea un destin. Dar ea nu se formează decât dacă i se acordă importanţa cuvenită, la fiecare disciplină, în tot ce se face.
        De fiinţa umană nimeni nu se poate apropia dacă o neglijează ca întreg. Dacă nu ţine cont de situarea afectivă a elevilor rezultatele profesorului sunt slabe căci ei nu îl însoţesc în demersul educativ. Dar în puzderia de preocupări care sunt astăzi în lume, cu greu poţi capta elevul pentru ca acesta să se preocupe de şcoală. Problema este că, după cum remarca Heidegger, însăşi preocuparea, ca stare afectivă ce susţine un proces, este specifică stării căzute, deci cu slabe şanse de a contribui eficient la dezvoltarea fiinţei. Starea afectivă corectă este de a avea grijă. Preocuparea răpeşte prezentul, grija trezeşte omul pentru a trăi cu responsabilitate fiecare clipă. Preocuparea este centrată pe scop, de aceea poate folosi şi mijloace necinstite, grija este centrată pe proces, de acea nu face compromisuri. Grija reia stăpânirea asupra timpului, preocupării îi este imposibil să îl stăpânească. Chiar şi a învăţa elevii să aibă grijă în loc să fie preocupaţi este un mare progres.
        Aceasta înseamnă că şi starea afectivă a profesorilor trebuie să fie alta. Câtă vreme accentul se pune pe cunoştinţele şi competenţele urmărite, se pierde din vedere întregul iar profesorul este preocupat de atingerea unor scopuri specifice. Dacă are grijă, pe primul loc trece persoana elevului, acesta nu mai este tratat ca un obiect sau un mijloc ci ca un scop în sine. Până când profesorul nu este atent la elev ci numai la scopul său educativ, elevul se simte manipulat şi nu se lasă învăţat mare lucru. Dacă profesorul reuşeşte să stabilească o relaţie cu elevul, poate trezi grija acestuia şi începe cu adevărat procesul de educaţie.
        Trecerea de la cunoştinţe la competenţe este un pas spre individualizare şi luarea în considerare a elevului. Competenţele nu arată ce ştie ci ce poate elevul. Chiar dacă este un encicloped desăvârşit, dacă nu poate suficient, nu va fi angajat. Pe lângă formarea competenţelor individuale, de raportare corectă la realitate, gândire autonomă, autocunoaştere afectivă, automotivare, etc., o atenţie sporită trebuie acordată celor de comunicare şi relaţionare. Este deja recunoscut pe plan mondial faptul că doar în echipă se pot obţine rezultate şi realiza progrese. Oamenii dintr-o societate comercială, instituţie, etc., care are mai mult de un angajat trebuie să ştie să lucreze în echipă.
        Următorul pas este recunoaşterea faptului că toate competenţele se formează din interior. Adică numai atunci când elevul este de acord şi face efort să se îmbogăţească, competenţele se pot dezvolta. Profesorul trebuie să pună probleme şi să ajute elevii să le înţeleagă şi să le rezolve. Una dintre cele mai importante legi ale învăţării este legea nevoii. În altă caracterizare, i se mai poate spune şi cârligul care ţine elevul în activitate. Acesta se naşte din grijă sau curiozitate. Pentru că şi curiozitatea este tot o caracteristică a vieţii căzute, singurul cârlig adevărat, care poate menţine elevul, este cel născut din grijă. Iar prima şi cea mai simplă formă a grijii se găseşte în intenţia de a face bine orice lucru, la valoarea maximă a potenţialului, cu responsabilitate. Dacă vrem ca elevii să aibă grijă faţă de propria evoluţie trebuie să le cultivăm responsabilitatea. Dar responsabil nu este decât omul care iese din impersonal. Pentru aceasta trebuie ca profesorii să ştie ce este aceasta, ei înşişi să fie responsabili, nu faţă de competenţe ci faţă de persoane - de elevii pe care îi pot întâlni pe stradă peste zece ori douăzeci de ani. Profesorii nu pot învăţa pe alţii ce este responsabilitatea dacă ei nu se comportă responsabil, cu maximă grijă. Din păcate nu au fost învăţaţi acest lucru, nu s-a pus accent pe importanţa lui, nu are indicatori, nu este criteriu de evaluare.
        Problemele pe care le văd eu sunt altele… Cum poţi să fi cu grijă şi să cultivi responsabilitatea la elevi dacă sunt aşa de mulţi în clasă, 25. Şi în armată grupele au maxim 10-12 oameni, şi nu se urmăresc lucruri aşa delicate ca prin educaţie. Educaţia este evaluată prin raportul preţ/performanţă, iar identificarea valorii optime nu este uşor de realizat, cei ce o stabilesc au mare răspundere. Dar nu la fel de mare precum cei ce formează profesorii. Degeaba finanţezi dacă resursa umană consumă fără rezultate bune. Pe de altă parte, într-o oră la clasă pe săptămână chiar şi un profesor responsabil, abia reuşeşte să îşi cunoască elevii. Poate mult mai bine ar fi dacă un profesor ar fi specializat pe mai multe discipline, astfel încât să lucreze la o clasă mai multe ore pe săptămână, pentru a avea şansa de a influenţa elevii. Implicarea părinţilor ar trebui să fie şi ea mai mare, iar în cadrul şcolii ar trebui să fie pregătiţi elevii şi pentru „meseria” de părinte. Dacă părinţii nu sunt la rândul lor responsabili, elevii, care preiau modelul lor, vor fi greu de responsabilizat, iar profesorilor le va fi dificil să facă educarea lor.
        Privind în urmă îndrăznesc să fiu puţin ironic şi să întreb retoric: Domnul ministru filozof Marga care cere renunţarea la competenţe are cunoştinţe sau competenţe în domeniul educaţiei? Dacă ar fi avut competenţe ar fi recunoscut ca factor de primă importanţă responsabilitatea actului pedagogic şi nevoia de a învăţa şi pe copii acest lucru, şi ar fi făcut ceva în acest sens. Sau, reformulând întrebarea: Faţă de ce îşi asumă d-l rector responsabilitatea când demolează în loc să construiască, faţă de copii şi viitorul ţării sau faţă de un partid? Nu contează aici răspunsul sau justificările pentru trecut ci grija cu care acţionăm în continuare. Ca să ne trezim la responsabilitate este bine să nu uităm nici o clipă că pentru tot ce facem vom fi judecaţi de urmaşii noştri, nu doar cei de mâine ci în vecii vecilor. Viitorul este în mâinile noastre, cum vrem noi să fie?
În curs de apariţie în Tribuna învăţământului 

De ce doare Adevărul?


Ca să nu provocăm suferinţa altora adesea minţim sau spunem numai o parte din adevăr. Şi acest lucru se întâmplă chiar şi în situaţii de viaţă şi de moarte. Adesea bolnavii cu boli grave îşi află adevăratul diagnostic mai târziu decât ceilalţi membri ai familiei. Ca să îl menajeze, aceştia evită să îi spună gravitatea situaţiei. Care este acel lucru care trebuie menajat chiar cu preţul unei raportări greşite la starea de sănătate şi şansele de supravieţuire?
                  Cel mai adesea este ataşamentul de viaţă. Orice ameninţare care ar putea întrerupe legătura noastră cu viaţa ne trezeşte frica, chiar spaima. Numai să apară ameninţarea durerii fizice sau umbra morţii prin apropiere, şi reacţiile naturale de conservare a vieţii ne inundă organismul cu tot felul de substanţe încât nu ne mai putem controla. Această stare în care ne pierdem controlul este atât de neplăcută încât dorim să o evităm chiar dacă preţul plătit este prea mare.
                   Există motive pentru care merită să înfrunţi suferinţa în loc să fugi de ea? Cu siguranţă, cel mai important este tocmai dobândirea stăpânirii asupra propriului corp. Dacă accepţi să înfrunţi suferinţa, frica, cu timpul influenţa ei asupra omului devine tot mai mică, iar puterea omului tot mai mare. Dacă îndrăznim să „ne luăm inima în dinţi” şi să înfruntăm furtuna din interiorul nostru, avem şanse chiar să o potolim. Altfel, toată viaţa vom fi nişte fricoşi. Numai învăţând să facem faţă suferinţei şi să ne luăm în stăpânire corpul pornim în aventura libertăţii.
                În societatea de astăzi ameninţările cu vătămarea fizică sau moartea inopinată sunt tot mai puţin prezente. Între copii şi adolescenţi mai apar înfruntări, însă nu cu scopul de a distruge pe celălalt, ci de a-l intimida sau „de a-i da o lecţie”, pentru stabilirea ierarhiei sau a „teritoriului”. După ce devin adulţi rar se întâmplă să mai apară conflicte fizice între oameni, relaţiile de serviciu stabilesc ierarhiile, de aceea cei ispitiţi de putere sau care doresc să conducă grupurile într-o anumită direcţie vor vâna doar funcţiile de conducere, nu persoanele. Înfruntările fizice reale devin tot mai rare şi nu  îşi au sensul. Întâlnirile între noi şi cu noi înşine au loc acum la alt nivel…
                Valurile de emoţii contradictorii ne inundă acum deoarece suntem atenţi la imaginea noastră. Dacă respectul de sine este ameninţat prin aprecieri negative sau chiar prin opinii diferite simţim nevoia să ne apărăm şi să „restabilim adevărul”. Rareori respectul de sine este construit cu adevărat patologic. Aproape întotdeauna el este îndreptăţit, în sensul că persoana are unitate şi integritate lăuntrică. Prin faptul că se menţine în echilibru, că îşi gestionează într-un fel sau altul viaţa, omul ajunge să creadă că ştie „cum stau lucrurile în lumea aceasta”. Orice contrazicere pare a contesta toată ştiinţa lui. În acest caz, ceea ce a fost „construit” timp îndelungat (prezenta raportare la lume şi la viaţă) este pus sub semnul îndoielii: construcţia este cu „defecte”, înclinată, incompletă etc.. O indignare „îndreptăţită” îl mobilizează şi vine să restabilească situaţia: construcţia este perfectă, nu mai trebuie făcut nimic, nici adăugat, nici reconstruit, nici demolat, nici îndreptat. Cum să o ia de la capăt după atâta muncă?
                Reacţia este destul de firească, care constructor tot construieşte şi iar dărâmă, pentru că unul sau altul spun că nu e bine sau nu le place. Nici nu e normal aşa ceva. Problema apare însă deoarece în loc să ne identificăm cu constructorul ne identificăm cu construcţia. În loc să fim atenţi şi să evaluăm corect opiniile altora, pentru a ne perfecţiona calităţile de constructor şi a deveni tot mai buni, preferăm să reacţionăm conservator şi să ne menţinem ataşamentul faţă de construcţie. O protejăm cum ştim noi mai bine.
Dacă ne-am mărgini la apărarea proprie construcţii ar fi încă rezonabil. Dar în spaţiul public nu există prea multă originalitate, decât pe ici pe acolo, prin puncte neesenţiale, doar cât să creăm diferenţa caracteristică. „Vilele” sunt după câteva modele, doar prin culori sau detalii minore diferă. La nivelul mentalităţilor nu există foarte multe deosebiri între oameni. Este suficient să analizezi cu ce se hrăneşte respectul de sine. Unii sunt mari artişti, ori oameni de cultură, capabili să pună în formă materială ori scrisă lumea ideilor, alţii buni meseriaşi, inegalabili în meseria lor, alţii sunt fericiţi dacă acumulează bunuri, averi, alţii sunt mândri cu ceea ce au reuşit să construiască în lume: o afacere care le aduce bani, o imagine de sine extraordinară, case şi acareturi etc.. Alţii se simt bine prin poziţia pe care o în cadrul unei ierarhii (sunt şefi, nu contează că sunt şi subordonaţi), faţă de o anumită lucrare (sunt importanţi, fără ei nu merge treaba). Când este pus la îndoială oricare mod de a alimenta respectul de sine, toţi cei care împărtăşesc acelaşi tip de „nutriţie” se simt ameninţaţi. De aceea şi atunci când se pune la îndoială legitimitatea unui anumit mod de hrănire, fără a fi afectată direct o persoană, cine „se simte” (pentru că face la fel) reacţionează ca şi cum ar fi vizat în mod direct. Spaţiul public devine astfel câmp de luptă între mentalităţi care se manifestă sub forma  mode(le)lor. Există un model de profesor, de preot, de meseriaş, de ministru iar cine nu îl respectă este izolat şi forţat adesea să părăsească mediul în care şi-a făcut apariţia ca o excepţie de la regulă.
Vine Iisus şi spune „fraţilor v-aţi ataşat de construcţii şi aţi omorât constructorul! Ca să fiţi vii trebuie să ieşiţi din această lume construită şi să redeveniţi constructori!” Câţi vor reacţiona imediat: „Uau, Tipul acesta are dreptate! De dragul lor am uitat să trăim!” Probabil niciunul. Mai degrabă vor spune „Tu vorbeşti? Ce ai făcut Tu la viaţa ta? Nimic. Nu ai studii, nu ai avere, n-ai nici casă, eşti un nimeni!” Toţi sunt bogaţi şi nu vor să-şi părăsească minunatele realizări ca că încerce şi alte perspective asupra vieţii. Să fi constructor nu poate fi o modă căci nu se poate baza pe imitare, ori noi preferăm să imităm. Să ne bucurăm din ce adunăm pentru noi, nu din ce putem face cu adevărat. Aşa contează titlurile oamenilor – academician, profesor doctor docent, … etc., nu ceea ce fac cu adevărat pentru alţii.
De aceea toţi care preferă să fie doar constructori sunt nişte eroi, pe care mai devreme sau mai târziu chiar confraţii o să-i termine. Un preot care cu adevărat slujeşte enoriaşilor săi, care încearcă să îi scoată din vraja lumii şi a construcţiilor, nu este la modă. Păţeşte ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este „săpat” chiar de confraţii săi. Un profesor care îşi face cu adevărat treaba şi pune copii să înveţe este izolat şi poate să-şi piardă chiar viaţa (lucru întâmplat şi la noi şi în străinătate). Un medic care nu ia mită este urât de colegi, îşi poate lua adio de la promovări şi respect profesional sincer. Un judecător incoruptibil nu va avea pace, şi niciodată nu va fi şef, nici nu va judeca cauze „importante”. Şefi vor fi, cu rare excepţii - depinde de sistemul de numire, cei care se aseamănă cu colegii, care respectă moda, nu cei care fac bine treaba lor.
Ne mai mirăm că Iisus Hristos a ajuns pe cruce? A revendicat ceea ce are omul mai frumos, posibilitatea de a fi „constructor” împreună cu Dumnezeu, nu de castele de nisip. Iar „gardienii”, cei care vegheau ca oamenii şi regulile să rămână neschimbate, pentru a putea profita de ele, l-au răstignit. Şi-L răstignesc şi astăzi, cu fiecare om oprit să vadă adevărul, să devină constructor şi nu construcţie. Iisus a înviat, arătând ce putere are Constructorul, că oricând îşi poate reface casa. Pentru cei ce îl urmează, nu să aibă o „casă” e important, ci să intre în echipa celor care ştiu să construiască. Prin lume nu umblă ca să adune averi, ci ca să fure „meserie”. Şi dacă vede că în meseria aceasta, a construirii de sine, a greşit, o ia de la capăt, fără nici un pic de supărare şi cu mai multă grijă.
Frica de schimbare a luat locul fricii de moarte. Însă aceasta nu este o moarte adevărată, este doar o moarte de sine. Heidegger a arătat convingător că până când omul nu trăieşte moartea de sine, nu trăieşte autentic. Abia când îşi înfruntă temerile omul se poate stăpâni. Atâta timp cât fuge de ele, va fi un laş ascuns după fusta mamei, nu un învingător. Secretul victoriei este să nu te temi de luptă şi să ai încredere că ea vine, mai devreme sau mai târziu. Satisfacţia victoriei va fi cu atât mai mare, cu cât ai muncit mai mult pentru ea.
Schimbarea este ceva normal, transformarea omului spre împlinirea lui la adevăratele posibilităţi. Dar ea nu survine simplu, de la sine, omul trebuie să recunoască provocările şi să le înfrunte, să fie hotărât. Un om mai priceput în meseria lui decât el este o invitaţie la o nouă învăţare. Un om mai fericit este o invitaţie la mai mare fericire. Nu trebuie să te înveţe cineva să fii fericit, împăcat, etc. Secretele priceperii şi ale binecuvântărilor se fură de la cei care au aceste calităţi sau daruri. După cum sublinia filozoful citat: ştie nu cel ce a adunat cunoştinţe ci cel care ştie să înveţe. În stilul nostru balcanic ştim să învăţăm uşor şi lucruri grele căci ştim să furăm „meserie”, adică reuşim să îi înţelegem pe cei mai pricepuţi ca noi şi să aplicăm corect cele învăţate. Schimbarea este dureroasă numai pentru cine a renunţat să facă efortul transformării de sine. Copilul se mişcă firesc pe această cale până când îl opresc adulţii. 
Schimbarea este foarte dureroasă numai pentru cei ataşaţi de construcţiile lor. Din cauza durerii şi a fricii pot fi foarte periculoşi, de obicei se adună în grupuri şi pot ajunge şi la crimă. Orice adevăr le spui, mai ales cel care „atentează la proiectul construcţiei”, este dureros pentru ei, şi ca să se apere te pot chiar ataca. De aceea oricine spune ceva cu adevărat important ar trebui să se pregătească de „exil” sau „moarte”, depinde cui o spune. În schimb, dacă flecăreşti ştiinţific, eşti bine răsplătit de cei care au acelaşi „proiect de construcţie”. Adevărul doare numai atunci când ne obligă se deschidem ochii. După ce ne împiedicăm sau ne lovim, „deschidem ochii”. Dacă ne spune cineva că undeva, pe drumul nostru, este ceva care ne-ar putea face să suferim, ne supărăm.
Orgoliul rănit poate să doară mai mult ca rana fizică. O limbă ascuţită poate tăia mai tare ca o sabie. Dar, din fericire această suferinţă nu îi atinge decât pe cei cu orgoliu. Când ne doare ce spun alţii, când suntem prea înverşunaţi împotriva lor, e un semn că orgoliul, mândria, stau bine la noi. Numai când suntem prea mândri de construcţia pe care am făcut-o, nu putem asculta fără reacţii negative observaţiile altora. Dar dacă ne recunoaştem constructori modeşti, supuşi greşelilor, dispuşi să ne schimbăm spre îndreptare, întâlnirea cu Adevărul, nu este suferinţă ci mare bucurie, indiferent prin cine vine. Căci pentru omul trezit poate vorbi şi un animal. Nu neapărat cu gura, precum asina lui Vaalam, ci prin comportament. Un ţăran vede imediat semnele pe care le dă un animal care nu se simte bine. Tot aşa un om deprins cu cititul vede imediat ce „semne” face cel ce scrie, căci din prea plinul inimii vorbeşte gura. Din preaplinul iubirii şi a dorinţei Sale ca şi noi să fim ca El a vorbit Iisus. De noi nu depinde decât ce vrem, să fim constructori - atenţi la semnele semenilor, sau construcţii - mereu cu frică de cutremur. Putem găsi în jurul nostru ce dorim, şi „material” să ne blindăm construcţia, dar şi „constructori” de la care putem învăţă tot ce vrem, inclusiv cum să creştem cu adevărul pe care alţii nu îl pot nici înghiţi.
Publicat pe ziare.com

Politicienii - între slujire şi conducere


Probabil orice popor îşi doreşte conducători care să îl slujească cu devotament şi responsabilitate. Dar, din păcate(!), puţini pun deasupra intereselor personale sau de grup interesul real al ţării sau a comunităţii pe care ar trebui să o slujească. Ar fi însă  prea simplu să aruncăm pisica moartă în ograda lor, să îi învinuim de toate relele. Dacă ar fi să analizăm cinstit, ce motive ar putea să îi determine să acţioneze cinstit şi altruist? În afara credinţei religioase, care îi poate face să se simtă membri responsabili al comunităţii, nu există motive să renunţe la interesul personal. Doar în măsura în care un politician îşi asumă destinul comun poate servi cu devotament, altfel va fi cu gândul la confraţi numai când va avea nevoie de voturile lor. Ei pleacă dintre noi, ne declarăm creştini (oameni comunitari, cu iubire reciprocă) peste 95 %, dar grijile noastre au legătură cu creştinismul?
Responsabilitatea este o atitudine „regală”. Omul trebuie să îşi aleagă atent destinul şi actele sale, să iasă din impersonal, ca să fie responsabil. În lume, el face ceea ce se face de obicei - încearcă să se căpătuiască, să îşi sprijine prietenii şi cu ei să câştige cât mai multă putere, etc.. Aici poate dori doar să se folosească de alţii conducând şi manipulând, nu să îi servească. Trebuie să iasă din obiceiurile lumii ca să dorească a sluji onest altora pentru banii primiţi.
Oamenii avizaţi îşi aleg la vot slujitori - reprezentanţi şi manageri cât mai responsabili, pricepuţi în gestionarea finanţelor, a proiectelor comune şi a comportamentului politic al ţării/comunităţii. Cetăţeanul decide deoarece politicienii sunt retribuiţi din fondurile comune, din banul luat oamenilor. Votul este un act în care contractantul este cetăţeanul.
Patronul îşi evaluează  atent managerii. Dacă e patron bun nu îngrădeşte deciziile lor, iar la evaluare ţine cont de contextul în care se mişcă firma. Pe o perioadă de criză, producţie şi consum scăzut, nu va cere profit mare. Nu se grăbeşte cu concluziile şi să demită managerul căci în contract sunt prevăzute costuri mari dacă o face înainte de termen.
Dar când se crede mai deştept se implică în deciziile lor şi nu îi lasă să facă treabă (vedem asta în fotbal, unde antrenorii unor cluburi „nu pot fi” niciodată mai deştepţi decât patronul lor). Aşa cred şi majoritatea românilor, că ştiu mai bine decât cei aflaţi la guvernare cum trebuie condusă ţara, fără a avea habar de multiplele determinări ale actului de a guverna. Mulţi ştiu „foarte bine” dar nu pot gestiona nici propria familie sau propriul destin.
Dar majoritatea cetăţenilor îşi doresc conducători. Le pasează responsabilitatea apoi strigă după ei că nu conduc bine. Sau, pentru că ei vor alţi conducători, se revoltă permanent împotriva voinţei majorităţii. Aşa ajungem să ne luptăm între noi, iar cei aleşi fac treabă cum cred ei că este mai bine (pentru ei sau pentru noi, depinde de dorinţa/responsabilitatea asumată).
La noi în politică dorinţa de bază este să pui mâna pe pâine şi cuţit, să conduci toate mişcările. Singurul pe care l-am auzit repetând cu insistenţă că demnitarul trebuie să slujească cetăţeanului este actualul premier. Nu ştiu dacă afirmaţia a fost doar un slogan electoral sau chiar crede ce spune. Şi în cazul în care crede, e greu să scape de „beţia puterii”, cu mâna pe ea oricine poate uita de unde, şi cu ce gânduri a plecat. Pe de altă parte nu e singur, şi degeaba doreşte asta, dacă sunt colegi de cabinet cu altă viziune.
Este de dorit să fim observatori „apolitici”, cinstiţi şi detaşaţi, nu orbiţi de dorinţa de a oferi ciolanul simpatizanţilor noştri, sau de o ură inexplicabilă faţă de alţi compatrioţi. Presa are acest rol (dar are şi ea interese adesea), organele statului s-au sesizat tocmai când era „prea de tot” ceea ce ea dezvăluia. Dezvăluire nu înseamnă să tot repeţi sloganul cu flota şi de ameninţarea roşie ilesciană, ori a mogulilor, ci să arăţi clar inconsecvenţa, minciuna, cum se fură ori se face trafic de influenţă azi, etc.. Împroşcându-ne unii pe alţii cu invective nu rezolvăm nimic. Mai util este să fim cu ochii pe putere şi pe opoziţie, căci în ce fac se vede responsabilitatea lor. Trebuie să ne ajutăm reciproc ca să devenim „angajatori” profesionişti.
Problema responsabilităţii nu este doar a lor ci mai ales a noastră. Cinstit ar fi ca omul să nu ceară mai multă responsabilitate aleşilor decât are el când votează şi în tot ce face. E uşor să le ceri să fie mai creştini (responsabili faţă de destinul comunităţii) decât eşti tu însuţi, dar nu este corect. Dacă vrei să nu ţi se râdă în faţă trebuie să fii mai bun ca ei. Iar dacă mandatezi un om/o echipă, e bine ca numai la termen sau în cazuri grave să îl/o îndepărtezi. Altfel facem jocuri scumpe şi fără rost (precum suspendarea preşedintelui ori paralizarea guvernului) şi vom fi ca o grupare cu antrenori contestaţi şi jucători debusolaţi, incapabili de performanţă.
Ioan Vlaşin
Publicat pe ziare.com

sâmbătă, 1 mai 2010

Ce nu ne spun profesorii de filozofie?

        Filozofia este disciplina cu ambiţiile cele mai mari. Ea se numeşte iubire de înţelepciune şi scopul pe care şi-l asumă este de a ne arăta ce este aceasta. Din păcate, la un prim contact cu ea, mai mult ne sporeşte confuzia. Cauza stă mai ales în faptul că şi aici, ca în matematică sau în ştiinţele naturii se înregistrează un progres până la niveluri pe care cunoaşterea comună nu le mai poate asimila. Totuşi, dacă nu e nevoie să fim la curent cu ultimele descoperiri din fizică sau biologie, nu la fel este situaţia cu filozofia. Majoritatea ne putem lipsi de o cunoaştere amănunţită a materiei şi fenomenelor, dar nu ne permitem luxul de a abandona preocuparea de a fi cât mai înţelepţi în ceea ce facem, în modul în care ne organizăm şi trăim viaţa.
        Dacă profesorii de filozofie ar face efortul să ne explice şi să ne ajute să înţelegem, de exemplu, „Fiinţă şi timp”, de Marin Heidegger, poate cea mai valoroasă producţie a filozofiei, am înţelege mult mai bine lumea în care trăim şi probabil toate în jurul nostru ar fi altfel. Într-adevăr, la noi a apărut relativ recent deşi peste această carte au trecut peste 80 de ani, în plus este şi o operă greu de înţeles, fiind o analiză fenomenologică a existenţei (nici viaţa nu e simplă!). Nevoia de a o aprofunda nu îşi are originea într-un moft monden ci în necesitatea de a adopta comportamente şi o poziţie înţeleaptă, atât ca indivizi dar şi ca societate.
        Voi prezenta câteva citate, relevante (Dasein – „această fiinţare, care sîntem de fiecare dată noi înşine, şi care, printre altele, deţine posibilitatea de a fi a interogării”): „ca fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul cotidian, Dasein-ul se află sub autoritatea celorlalţi. El însuşi nu este; fiinţa i-a fost confiscată de către ceilalţi. Bunul plac al celorlalţi dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale Dasein-ului. Aceşti ceilalţi nu sînt nişte alţii determinaţi. Dimpotrivă, oricare altul poate să-i reprezinte. Hotărîtoare este numai dominaţia inaparentă a celorlalţi, preluată deja în chip nevăzut de Dasein-ul ca fiinţă-laolaltă. „Fiecare dintre noi“ (man selbst) aparţine celorlalţi şi le consolidează puterea. „Ceilalţi“, numiţi astfel pentru a ascunde apartenenţa noastră esenţială la ei, sînt cei care, în primă instanţă şi cel mai adesea, „sînt prezenţi“ în faptul-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul cotidian. „Cine“-le nu este nici cutare şi nici cutare, nici „fiecare dintre noi“, nici cîţiva şi nici suma tuturor. „Cine“-le este neutrul, impersonalul „se””
        Impersonalul „joacă” desăvârşit, filmul Matrix ar putea fi o bună ilustrare a lui: În această ne-ieşire în evidenţă şi neputinţă distingerii, impersonalul „se“ îşi desfăşoară adevărata sa dictatură. Ne bucurăm aşa cum se bucură îndeobşte; citim, privim şi judecăm literatura şi arta aşa cum se priveşte şi se judecă; însă deopotrivă ne desprindem de „marea masă“ şi ne retragem aşa cum se retrage îndeobşte; ne „indignăm“ de tot ceea ce îndeobşte se consideră demn de indignare. Impersonalul „se“, care nu este nimic determinat şi care sîntem toţi, deşi nu ca sumă, prescrie felul de a fi al cotidianităţii…. el se menţine factic în caracterul mediu a ceea ce se cade, a ceea ce este valabil şi a ceea ce nu e, a ceea ce se poate bucura de succes sau, dimpotrivă, nu poate avea parte de el. Acest caracter mediu prin care ne este prescris ceea ce putem şi avem voie să îndrăznim veghează asupra oricărei excepţii ce s-ar putea ivi. Orice tinde să capete întîietate este tacit reprimat. Tot ce aminteşte de origini este într-o clipită nivelat pe motivul că este de mult cunoscut. Tot ce a fost dobîndit prin luptă ajunge la îndemîna oricui. Orice taină îşi pierde puterea. Grija pe care o pune în joc caracterul mediu dezvăluie din nou o tendinţă esenţială a Dasein-ului pe care o numim nivelare a tuturor posibilităţilor de fiinţă. … Impersonalul „se“ este peste tot, însă în aşa fel încît el s-a şi sustras deja atunci cînd Dasein-ul se precipită să ia o hotărîre.”
        Să nu ne mirăm de toate abuzurile pe care oamenii le fac asupra altora, corupţia, etc., de fapt, până la urmă, nimeni nu răspunde de nimic:„ Totuşi deoarece impersonalul „se“ e cel care emite din capul locului orice judecată şi ia orice hotărîre, el îi răpeşte Dasein-ului de fiecare dată responsabilitatea. Impersonalul „se“ poate să-şi permită aproape orice, de vreme ce „se“ face constant recurs la el. Cel mai lesne îi este să poată prelua orice răspundere, deoarece nu e nimeni care ar urma să dea seamă de ceva.” (pg. 127..).
        Acest mod de a fi a omului contemporan, pierdut în impersonal, flecăreală, curiozitate de moment, ambiguitate şi nehotărâre, este unul obişnuit, dar neautentic. Pe acest om îl vedem peste tot, deşi uneori e necesar puţin efort, de la cei apropiaţi până la cei care ocupă demnităţile de vârf din societate. Aceasta este lumea, de care Iisus Hristos ne spune să ne lepădăm.
        Pentru a avea un destin personal sau comunitar, a trăi autentic, ni se arată că omul trebuie să abandoneze raportarea la lume şi să accepte angoasa înfruntării morţii sale, amintirea permanentă de ea. Abia când acceptă această înfruntare şi se eliberează de frica de moarte găsind un sens vieţii, omul devine liber. Orice alt reper ales din lume este relativ, prins în amalgamul şi determinaţiile ei. Iar ca să ne putem privi cu consideraţie semenii trebuie să ne abţinem de la orice „mânuire”, şi să nu îi transformăm în simple mijloace prin care ne atingem propriile scopuri.
        Pierduţi sau predaţi de bună voie impersonalului, neglijăm importanţa educaţiei pe linia relaţionării autentice (pe care el o consideră ameninţare la adresa „libertăţii”) şi a religiei (aparent cunoscută de toţi), şi, ignoranţi în cele profunde, ne socotim totuşi înţelepţi. Oare ne-am mai putea considera astfel, educaţia şi lumea în care trăim ar mai fi aşa cum sunt, dacă profesorii de filozofie ar avea grijă să aflăm şi noi, totuşi, ce înseamnă şi ce spune înţelepciunea?
        În sfârşit, deşi nu se afirmă explicit în acest text de pură filozofie, se poate înţelege de ce este preţioasă credinţa religioasă. Ea se străduieşte să ne facă să ne înfruntăm moartea, ca să putem trăi autentic, ne previne asupra oricăror încercări de a ne desconsidera semenii, ne deschide spre devenire.
        Nu ştiu dacă aceste adevăruri ne sunt ascunse în mod intenţionat, pentru că nu se doreşte să fim des-vrăjiţi, eliberaţi de iluzii şi confuzii, sau minţii noastre omeneşti îi este greu sau prea lene să accepte înţelepciunea. Abia după sforţări titanice, după demersuri mai riguroase decât experimentele ştiinţifice, filozofia a reuşit să descopere ce este căderea, ce înseamnă şi cum se poate trăi autentic, etc., iar acestea ar trebui să le ştim şi noi. Însă, aşa cum preoţii care trebuiau să îl primească pe Iisus L-au condamnat la moarte ca să poate exploata ei oamenii, şi profesorii de filozofie condamnă la tăcere filozofia care le poate lua „tichia înţelepciunii”.
        Repercusiunea cea mai gravă asupra educaţiei este că suntem preocupaţi să educăm, dar nu acţionăm cu adevărată grijă. Omul nu sporeşte efectiv în omenie, iubire, fericire şi responsabilitate nici prin acumulare statică de cunoştinţe, nici prin dobândirea de competenţe ci numai prin mişcare pe calea desvrăjirii faţă de normele lumii. Mi-e teamă însă că şi universitarii iubesc mai mult lumea, preferă onorurile ei, în loc să îşi iubească semenii, responsabilitatea şi trăirea autentică. Iar dacă aceştia nu deschid ochii nici studenţilor lor, ce ne pot învăţa profesorii de filozofie?

Ioan Vlaşin                  


Articol publicat http://www.ziare.com/scoala/profesori/de-la-cititori-ce-nu-ne-spun-profesorii-de-filozofie-1011636

De ce nu renunţă românii la furat?

Ieri am primit prin e-mail un mesaj cu articolul/povestioara d-lui Bruno Ştefan „Cocalarul și vinul sfințit”. Bănuiam de ceva vreme virtutea mântuitoare ascunsă în hoţie, de aceea m-am bucurat că a sosit la mine şi dovada. Povestea cred că este cunoscută deja de mai multă lume, deşi a fost scrisă în 12 aprilie 2010. Pe scurt, autorul, cunoscut profesor de sociologie, asista activ la transformarea şefului unei bande de cartier într-un călugăr învrednicit cu mari daruri de la Dumnezeu. Articolul semnat l-am găsit aici: http://www.jurnalul.ro/stire-special/cocalarul-si-vinul-sfintit-540904.html.
Dincolo de neverosimilul ei, de faptul că unii ne întrebăm dacă nu cumva este un experiment sociologic al d-lui Bruno, cel puţin un sâmbure de adevăr tot este ascuns aici. Hoţia are virtuţile ei, şi nu trebuie „eradicată” până când nu-i desluşim tâlcul.
Ca să fii hoţ trebuie să mai deştept decât victima. Relaţia cerută este una activă, aceea de „citire” a celuilalt, nu de a cădea în comuniune formală sau indiferenţă. Mă miram de ce românii nu fac nimic serios ca să combată hoţia ca fenomen ci doar mica hoţie, că cei mari fraternizează şi fură împreună, în loc să o îndepărteze ca Vlad Ţepeş. Este scrisă probabil în genele noastre şi de aceea nu putem scăpa de ea decât transformând-o în ceva cu adevărat util.
Cei ce fură din lume sunt rămaşi undeva în urmă şi prin fraternizare trec la „perfectul compus” – „au fost”, astfel îşi pierd şansa de mai „a fi” în prezent. Prea ocupaţi cu bunuri şi averi ratează alte „lovituri” mult mai de folos.
 Când începe să fure meseria, abilităţi de la oameni, prin copiere, hoţul a făcut deja pasul înainte de la a fura bunuri şi bani la a-şi forma deprinderi utile după model. În toate domeniile oamenii pot învăţa unii de la alţii prin observaţie şi imitare a comportamentului, chiar a poziţionării faţă de lume. Poţi să îi întreci pe toţi în pricepere dacă studiezi cum face fiecare şi înveţi de la mai mulţi. Este cea mai bună cale de învăţare, la care avem talent înnăscut …
Este extraordinar că abilitatea aceasta poate fi folosită şi pentru a lua „amprenta” sfinţeniei.  Aşa cum se poate copia un meseriaş, se poate copia şi un sfânt. În mănăstiri cam acesta este rolul uceniciei, de a transmite novicelui felul de a fi creştin al părintelui duhovnicesc. Ori cea mai rapidă cale este când ucenicul este interesat şi un bun observator, „cititor de oameni”. Altfel duhovnicul are misiune dificilă. Iisus Hristos este modelul care trebuie copiat, a cărui fel de a fi trebuie impropriat , iar cea mai bună metodă e să „furi” trăsăturile Lui, nu să imiţi pur şi simplu.
Revenind la povestire, ceea ce au găsit acum mai bun de „furat” hoţii este sfinţenia. Posibil ca „gaşca lui Mădălin” să devină cea mai strânsă comunitate din zona în care se află acum pustnicul Varsanufie.  În general fiecare credincios îşi caută propria mântuire, dar cred că ei au înţeles mai bine decât majoritatea creştinilor încă de când se mişcau în lume, ce înseamnă traiul în comun şi iubirea frăţească. 
Poate au să se supere românii dar, ca medie, s-ar putea ca romii să aibă competenţe de relaţionare  mai avansate. Este chiar o vorbă cu care ei se laudă „Ai văzut român să nu poată fi păcălit de ţigan? Rar de tot.. Dar ţigan păcălit de român? Niciunul…”. Majoritatea sunt mai puţin legaţi de lumea aceasta, de slavă lumească şi avere , circulă mult, nu prea au slujbe, de aceea dezvoltă competenţele care îi ţin treji, gata să pună mâna pe pradă şi să fugă cu ea. Dar nu ca să se îmbogăţească îţi „jmanglesc” găina ci ca să supravieţuiască. Prin asta ne ţin treji şi pe noi. Fără să realizeze occidentul, de la noi au plecat la ei un fel de deşteptătoare, că un trai stereotip - slujbă, distracţie, somn - pierde cei bun din om şi mai frumos din viaţă.
Cred că românii s-au prins repede ce virtuţi pot dobândi prin „hoţie”. De aceea sunt toleranţi cu romii. Stau retraşi şi învaţă de la toţi care le calcă pragul. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine nici nu ştiu bine cine pe cine a învăţat să fure. Poate romii au învăţat de la români, dar sunt pe cale să uite, iar romii le aduc aminte. Unii, mai slăbuţi au rămas la furtul pentru acumulare de bunuri.  Alţii au trecut pe niveluri mai ridicate şi fură calităţi umane.
Ca să nu uităm şmecheria şi câştigul posibil s-a fixat în limbă. Virtutea filozofică a limbii române se vede dacă analizăm puţin cuvintele: prin hoţie românii fură (citiţi aici forma lui a fi la perfectul simplu) dar au şi şansa de a fi. Perfectul simplu „fură” nu încheie „existenţa” ci doar o ascunde lumii -  nu ştim unde sunt acum, ar putea fi chiar aproape. Ciudată suprapunere de formă a unui cuvânt care are „marca înregistrată” la prezent. „Eu Sunt” este autodefinirea pe care Dumnezeu a folosit-o în Vechiul Testament. La perfectul compus  „au fost”, adică deja sunt departe, au trecut la cele veşnice. Întoarcerea la El este întoarcerea la cel simplu.
Heidegger ar fi invidios dacă ar şti ce sinteză a filozofiei sale avem. La el căderea, respectiv „moartea” omului ca individ este atunci când omul, renunţând la individualizarea sa, ascultă de spiritul „compus” al mulţimii (impersonalul, spiritul de turmă). Dacă rămân la un perfect „simplu” şi îşi construiesc destinul, românii (care „fură”) au marea şansă de a fura sfinţenia.
A „fura” mântuirea este cea mai bună/uşoară/eficientă cale creştină. Sfântul Lavrentie din Cernigov spunea că în vremurile din urmă creştinii nu îşi vor mai câştiga mântuirea cu trudă ci cu înţelepciune.  Cred că la această înţelepciune de a învăţa de la alţii făcea referinţă, Aşa ne şi legăm sufleteşte întreolaltă, ne îndatorăm altora şi alţii pot lua de la noi.
Iar dacă tot veni vorba de hoţi, probabil că patriarhul nostru, „şeful spiritual” este cel mai mare dintre noi. Şi ce face el, face şi turma. Crede că a furat biserica schimbându-i statutul şi scoţând mirenii din Sfântul Sinod în care erau chemaţi să aducă prin Sfântul Duh mărturie chiar despre vrednicia ierarhilor. Dar nu ne-o fură nouă ci încearcă să o fure Duhului Sfânt care este trimis să o conducă. Hai „şefu”, fi serios, trezeşte-te, lasă setea de putere şi întoarce-te de la conducere la slujire!
Cred că sunt suficiente argumentele  prezentate pentru a răspunde la întrebarea din titlu. Trebuie doar să trecem la profesionişti şi să luăm adevărata iubire, pacea, bucuria de la sfinţii care abia aşteaptă să le furăm calităţile. Acestea sunt din belşug şi nimeni nu va fi judecat că a luat prea mult ci de ce nu a luat.
Ioan Vlaşin, 21.04.2010
Apărut la adresa http://www.ziare.com/stiri/furt/romania-reala-de-ce-nu-renunta-romanii-la-furat-1010748