marți, 25 mai 2010

Cum moare un popor?


Pe parcursul a sute sau mii de ani de existenţă un popor îşi creează prin raportul cu istoria şi cu Dumnezeu un fel unic de a fi. Cu cât istoria lui este mai îndelungată, cu atât mai multe reacţii şi răspunsuri adaptive sunt  fixate în memoria sa. Fără să fim conştienţi de ele, ne desfăşurăm totuşi viaţa sub conducerea lor. Astfel avem un mod de a ne trata părinţii, bunicii, conaţionalii, oaspeţii, duşmanii, prietenii, animalele, natura, etc., pe care nu ni le formăm singuri ci le preluăm din cultura neamului nostru. Prea puţini alegem conştienţi propriul fel de a fi, iar când o facem este mai ales ca să ieşim în evidenţă prin contrast, să ne afirmăm individualitatea. În funcţie de valoarea ei semenii noştri o vor cinsti sau o vor lăsa să moară în uitare.
De aceea prin personalităţile pe care le cinsteşte, un popor se arată pe sine. De dragostea şi amintirea vie a bărbaţilor adevăraţi parcă e molipsit tot poporul. Ştim de exemplu cinstirea pe care o are Ştefan cel Mare în rândul celor care trăiesc pe locurile peste care  cândva el a domnit. Nu s-au lăsat până nu l-au făcut sfânt. O emblemă a conştiinţei naţionale a românilor şi a celor de peste Prut este Mihai Eminescu. Părintele Iustin Pârvu spune despre poezia lui că este ca o rugăciune. Părintele Arsenie Boca este numit şi Sfântul Ardealului şi este mai iubit şi mai cunoscut de popor decât mulţi poeţi care au crezut/cred că prin ei se revarsă în neam înţelepciunea, lumina nepieritoare.
Această conştiinţă de sine a intelectualilor, ca oameni chemaţi să fie modele şi surse de inspiraţie pentru poporul lor, este corectă. Din păcate mulţi dintre ei trădează neamul, adică preferă să se individualizeze şi să se prezinte ca modele independente de conştiinţa lui. Spiritualitatea creştină este adânc înfiptă şi în genele noastre. Conştiinţa noastră de sine ne spune că ne-am născut creştini, chiar sub influenţa apostolească. Este interesant că spunem asta, că ne numim români, după mai puţin de trei veacuri de prezenţă romană pe teritoriul Daciei. După un mileniu de prezenţă maghiară în Ardeal, ardelenii nu spun că s-au născut din nou formând un alt popor,  ci tot români au rămas.
Intelectuali, poate valoroşi în ei înşişi, dar care au renegat spiritualitatea neamului nu au fost păstraţi cu drag de popor în memoria sa.  Trăiesc doar prin alţi intelectuali, ca modele de referinţă, la care te poţi raporta, dar nu neapărat pozitiv. Adică vezi darurile lor, dar şi modul uneori egoist în care ei s-au folosit de ele. Privind spre popor se vede că nu i-a plăcut asta.
Am fost tentat să spun că prin intelectualii care se vând unor valori străine de neam se poate pierde poporul. O generaţie întreagă de „intelectuali” vânduţi a trimis la moarte în puşcării sau în anonimat pe intelectualii adevăraţi ai neamului. Vreme de jumătate de veac poporului i s-au adus în faţă false repere morale. Şi totuşi spiritualitatea neamului nu a murit, ba parcă, într-un fel s-a întărit. Jertfa de lor de sânge nu a fost trecută cu vederea, ci încet, încet devine tot mai mult reper de orientare spre omul veşnic. În ciuda urmaşilor intelectualilor căzuţi, cu toată sărăcia lor, românii călăuziţi de un instinct al valorii sănătos, îşi construiesc de zeci de ori mai multe biserici decât au dărâmat ei.
Intelectualii şi candidaţii poporului la sfinţenie sunt doar posibile modele, încercări ale unui neam. Unele reuşite, altele ratate. Poporul alege după instinctul său pe cei care merită a fi promovaţi şi care nu, ce idei preiau şi pe care le resping dintre cele pe care intelectualii le flutură prin faţa lor.
Principalii păstrători şi promotori ai valorilor neamului sunt părinţii şi bunicii
Prin educaţia pe care o dau copiilor şi nepoţilor ei fac selecţia valorilor. Împotriva lor a venit acum cu forţă o altă ispită, mult mai perfidă. Folosindu-se de slăbiciunea lor pentru copii, aceştia încep prea devreme să îşi facă educaţie singuri. Satul global, născut prin tehnologiile ce fac posibilă o comunicare fără precedent, vrea să impună valori, peste cele naţionale. În lumea din jurul nostru modele vor să devină vedetele nu intelectualii, iar cinste caută să li se ofere politicienilor şi sportivilor, nu sfinţilor.
Intelectualii au ajuns şi ei în dizgrația lumii. Poate lumea nu mai are nevoie de ei, acum are circ, teatru şi film, modele şi repere pe micul ecran. Poporul adevărat şi părinţii care se simt responsabili pentru soarta copiilor lor, au însă nevoie de ei acum mai mult ca oricând. Altfel legătura dintre părinţi şi copii, şi transferul valorilor prin ea, se vor rupe prea devreme.  Consecinţa este gravă. Ceea ce prin experienţa a sute de ani un popor a decantat, va fi dat la o parte în favoarea plăcerilor şi bucuriilor de moment, cel mai adesea nesănătoase fizic şi spiritual.
Cu îngrijorare constatăm că copiii preiau acum prea devreme conducerea, că părinţii ascultă de ei. Cu folos sau fără folos, cererile lor sunt îndeplinite ca o compensaţie pentru absenţa tot mai prelungită a părinţilor din viaţa copiilor. Absenţă provocată de munca pentru banii cu care poţi aduna tot mai multe, ori de distracţii şi preocupări în care nu sunt implicaţi copiii. Părinţii riscă să fie prinşi în acest cerc vicios şi să renunţe la cea mai sfântă îndeletnicire a lor – creşterea corectă a copiilor.
Cu această renunţare la responsabilitatea educaţiei şi delegarea lor spre alţii se semnează distrugerea moştenirii. Cu tot respectul pentru colegii profesori, şcoala încă nu este pregătită să le ţină locul. Nu are mecanismele de preluare şi transmiterea mai departe a adevăratelor valori. Cu toate acestea se pare că ea este acum chemată în această bătălie şi ar fi cazul să se mobilizeze în apărarea moştenirii fără de care identitatea noastră se va pierde.
Publicat pe ziare.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu