Pe parcursul a sute sau mii de
ani de existenţă un popor îşi creează prin raportul cu istoria şi cu Dumnezeu
un fel unic de a fi. Cu cât istoria lui este mai îndelungată, cu atât mai multe
reacţii şi răspunsuri adaptive sunt fixate
în memoria sa. Fără să fim conştienţi de ele, ne desfăşurăm totuşi viaţa sub
conducerea lor. Astfel avem un mod de a ne trata părinţii, bunicii,
conaţionalii, oaspeţii, duşmanii, prietenii, animalele, natura, etc., pe care
nu ni le formăm singuri ci le preluăm din cultura neamului nostru. Prea puţini
alegem conştienţi propriul fel de a fi, iar când o facem este mai ales ca să
ieşim în evidenţă prin contrast, să ne afirmăm individualitatea. În funcţie de
valoarea ei semenii noştri o vor cinsti sau o vor lăsa să moară în uitare.
De aceea prin personalităţile pe
care le cinsteşte, un popor se arată pe sine. De dragostea şi amintirea vie a bărbaţilor
adevăraţi parcă e molipsit tot poporul. Ştim de exemplu cinstirea pe care o are
Ştefan cel Mare în rândul celor care trăiesc pe locurile peste care cândva el a domnit. Nu s-au lăsat până nu
l-au făcut sfânt. O emblemă a conştiinţei naţionale a românilor şi a celor de
peste Prut este Mihai Eminescu. Părintele Iustin Pârvu spune despre poezia lui
că este ca o rugăciune. Părintele Arsenie Boca este numit şi Sfântul Ardealului
şi este mai iubit şi mai cunoscut de popor decât mulţi poeţi care au
crezut/cred că prin ei se revarsă în neam înţelepciunea, lumina nepieritoare.
Această conştiinţă de sine a
intelectualilor, ca oameni chemaţi să fie modele şi surse de inspiraţie pentru
poporul lor, este corectă. Din păcate mulţi dintre ei trădează neamul, adică
preferă să se individualizeze şi să se prezinte ca modele independente de
conştiinţa lui. Spiritualitatea creştină este adânc înfiptă şi în genele
noastre. Conştiinţa noastră de sine ne spune că ne-am născut creştini, chiar
sub influenţa apostolească. Este interesant că spunem asta, că ne numim români,
după mai puţin de trei veacuri de prezenţă romană pe teritoriul Daciei. După un
mileniu de prezenţă maghiară în Ardeal, ardelenii nu spun că s-au născut din
nou formând un alt popor, ci tot români
au rămas.
Intelectuali, poate valoroşi în
ei înşişi, dar care au renegat spiritualitatea neamului nu au fost păstraţi cu
drag de popor în memoria sa. Trăiesc
doar prin alţi intelectuali, ca modele de referinţă, la care te poţi raporta, dar
nu neapărat pozitiv. Adică vezi darurile lor, dar şi modul uneori egoist în
care ei s-au folosit de ele. Privind spre popor se vede că nu i-a plăcut asta.
Am fost tentat să spun că prin
intelectualii care se vând unor valori străine de neam se poate pierde poporul.
O generaţie întreagă de „intelectuali” vânduţi a trimis la moarte în puşcării
sau în anonimat pe intelectualii adevăraţi ai neamului. Vreme de jumătate de
veac poporului i s-au adus în faţă false repere morale. Şi totuşi
spiritualitatea neamului nu a murit, ba parcă, într-un fel s-a întărit. Jertfa
de lor de sânge nu a fost trecută cu vederea, ci încet, încet devine tot mai
mult reper de orientare spre omul veşnic. În ciuda urmaşilor intelectualilor
căzuţi, cu toată sărăcia lor, românii călăuziţi de un instinct al valorii
sănătos, îşi construiesc de zeci de ori mai multe biserici decât au dărâmat ei.
Intelectualii şi candidaţii poporului
la sfinţenie sunt doar posibile modele, încercări ale unui neam. Unele reuşite,
altele ratate. Poporul alege după instinctul său pe cei care merită a fi
promovaţi şi care nu, ce idei preiau şi pe care le resping dintre cele pe care
intelectualii le flutură prin faţa lor.
Principalii păstrători şi promotori ai valorilor neamului sunt părinţii
şi bunicii
Prin educaţia pe care o dau
copiilor şi nepoţilor ei fac selecţia valorilor. Împotriva lor a venit acum cu
forţă o altă ispită, mult mai perfidă. Folosindu-se de slăbiciunea lor pentru
copii, aceştia încep prea devreme să îşi facă educaţie singuri. Satul global,
născut prin tehnologiile ce fac posibilă o comunicare fără precedent, vrea să
impună valori, peste cele naţionale. În lumea din jurul nostru modele vor să
devină vedetele nu intelectualii, iar cinste caută să li se ofere politicienilor
şi sportivilor, nu sfinţilor.
Intelectualii au ajuns şi ei în
dizgrația lumii. Poate lumea nu mai are nevoie de ei, acum are circ, teatru şi
film, modele şi repere pe micul ecran. Poporul adevărat şi părinţii care se
simt responsabili pentru soarta copiilor lor, au însă nevoie de ei acum mai
mult ca oricând. Altfel legătura dintre părinţi şi copii, şi transferul
valorilor prin ea, se vor rupe prea devreme.
Consecinţa este gravă. Ceea ce prin experienţa a sute de ani un popor a
decantat, va fi dat la o parte în favoarea plăcerilor şi bucuriilor de moment,
cel mai adesea nesănătoase fizic şi spiritual.
Cu îngrijorare constatăm că copiii
preiau acum prea devreme conducerea, că părinţii ascultă de ei. Cu folos sau
fără folos, cererile lor sunt îndeplinite ca o compensaţie pentru absenţa tot
mai prelungită a părinţilor din viaţa copiilor. Absenţă provocată de munca
pentru banii cu care poţi aduna tot mai multe, ori de distracţii şi preocupări
în care nu sunt implicaţi copiii. Părinţii riscă să fie prinşi în acest cerc
vicios şi să renunţe la cea mai sfântă îndeletnicire a lor – creşterea corectă
a copiilor.
Cu această renunţare la
responsabilitatea educaţiei şi delegarea lor spre alţii se semnează distrugerea
moştenirii. Cu tot respectul pentru colegii profesori, şcoala încă nu este
pregătită să le ţină locul. Nu are mecanismele de preluare şi transmiterea mai
departe a adevăratelor valori. Cu toate acestea se pare că ea este acum chemată
în această bătălie şi ar fi cazul să se mobilizeze în apărarea moştenirii fără
de care identitatea noastră se va pierde.
Publicat pe ziare.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu