Ieri am primit prin e-mail un mesaj cu articolul/povestioara d-lui Bruno Ştefan „Cocalarul și vinul sfințit”. Bănuiam de ceva vreme virtutea mântuitoare ascunsă în hoţie, de aceea m-am bucurat că a sosit la mine şi dovada. Povestea cred că este cunoscută deja de mai multă lume, deşi a fost scrisă în 12 aprilie 2010. Pe scurt, autorul, cunoscut profesor de sociologie, asista activ la transformarea şefului unei bande de cartier într-un călugăr învrednicit cu mari daruri de la Dumnezeu. Articolul semnat l-am găsit aici: http://www.jurnalul.ro/stire-special/cocalarul-si-vinul-sfintit-540904.html.
Dincolo de neverosimilul ei, de faptul că unii ne întrebăm dacă nu cumva este un experiment sociologic al d-lui Bruno, cel puţin un sâmbure de adevăr tot este ascuns aici. Hoţia are virtuţile ei, şi nu trebuie „eradicată” până când nu-i desluşim tâlcul.
Ca să fii hoţ trebuie să mai deştept decât victima. Relaţia cerută este una activă, aceea de „citire” a celuilalt, nu de a cădea în comuniune formală sau indiferenţă. Mă miram de ce românii nu fac nimic serios ca să combată hoţia ca fenomen ci doar mica hoţie, că cei mari fraternizează şi fură împreună, în loc să o îndepărteze ca Vlad Ţepeş. Este scrisă probabil în genele noastre şi de aceea nu putem scăpa de ea decât transformând-o în ceva cu adevărat util.
Cei ce fură din lume sunt rămaşi undeva în urmă şi prin fraternizare trec la „perfectul compus” – „au fost”, astfel îşi pierd şansa de mai „a fi” în prezent. Prea ocupaţi cu bunuri şi averi ratează alte „lovituri” mult mai de folos.
Când începe să fure meseria, abilităţi de la oameni, prin copiere, hoţul a făcut deja pasul înainte de la a fura bunuri şi bani la a-şi forma deprinderi utile după model. În toate domeniile oamenii pot învăţa unii de la alţii prin observaţie şi imitare a comportamentului, chiar a poziţionării faţă de lume. Poţi să îi întreci pe toţi în pricepere dacă studiezi cum face fiecare şi înveţi de la mai mulţi. Este cea mai bună cale de învăţare, la care avem talent înnăscut …
Este extraordinar că abilitatea aceasta poate fi folosită şi pentru a lua „amprenta” sfinţeniei. Aşa cum se poate copia un meseriaş, se poate copia şi un sfânt. În mănăstiri cam acesta este rolul uceniciei, de a transmite novicelui felul de a fi creştin al părintelui duhovnicesc. Ori cea mai rapidă cale este când ucenicul este interesat şi un bun observator, „cititor de oameni”. Altfel duhovnicul are misiune dificilă. Iisus Hristos este modelul care trebuie copiat, a cărui fel de a fi trebuie impropriat , iar cea mai bună metodă e să „furi” trăsăturile Lui, nu să imiţi pur şi simplu.
Revenind la povestire, ceea ce au găsit acum mai bun de „furat” hoţii este sfinţenia. Posibil ca „gaşca lui Mădălin” să devină cea mai strânsă comunitate din zona în care se află acum pustnicul Varsanufie. În general fiecare credincios îşi caută propria mântuire, dar cred că ei au înţeles mai bine decât majoritatea creştinilor încă de când se mişcau în lume, ce înseamnă traiul în comun şi iubirea frăţească.
Poate au să se supere românii dar, ca medie, s-ar putea ca romii să aibă competenţe de relaţionare mai avansate. Este chiar o vorbă cu care ei se laudă „Ai văzut român să nu poată fi păcălit de ţigan? Rar de tot.. Dar ţigan păcălit de român? Niciunul…”. Majoritatea sunt mai puţin legaţi de lumea aceasta, de slavă lumească şi avere , circulă mult, nu prea au slujbe, de aceea dezvoltă competenţele care îi ţin treji, gata să pună mâna pe pradă şi să fugă cu ea. Dar nu ca să se îmbogăţească îţi „jmanglesc” găina ci ca să supravieţuiască. Prin asta ne ţin treji şi pe noi. Fără să realizeze occidentul, de la noi au plecat la ei un fel de deşteptătoare, că un trai stereotip - slujbă, distracţie, somn - pierde cei bun din om şi mai frumos din viaţă.
Cred că românii s-au prins repede ce virtuţi pot dobândi prin „hoţie”. De aceea sunt toleranţi cu romii. Stau retraşi şi învaţă de la toţi care le calcă pragul. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine nici nu ştiu bine cine pe cine a învăţat să fure. Poate romii au învăţat de la români, dar sunt pe cale să uite, iar romii le aduc aminte. Unii, mai slăbuţi au rămas la furtul pentru acumulare de bunuri. Alţii au trecut pe niveluri mai ridicate şi fură calităţi umane.
Ca să nu uităm şmecheria şi câştigul posibil s-a fixat în limbă. Virtutea filozofică a limbii române se vede dacă analizăm puţin cuvintele: prin hoţie românii fură (citiţi aici forma lui a fi la perfectul simplu) dar au şi şansa de a fi. Perfectul simplu „fură” nu încheie „existenţa” ci doar o ascunde lumii - nu ştim unde sunt acum, ar putea fi chiar aproape. Ciudată suprapunere de formă a unui cuvânt care are „marca înregistrată” la prezent. „Eu Sunt” este autodefinirea pe care Dumnezeu a folosit-o în Vechiul Testament. La perfectul compus „au fost”, adică deja sunt departe, au trecut la cele veşnice. Întoarcerea la El este întoarcerea la cel simplu.
Heidegger ar fi invidios dacă ar şti ce sinteză a filozofiei sale avem. La el căderea, respectiv „moartea” omului ca individ este atunci când omul, renunţând la individualizarea sa, ascultă de spiritul „compus” al mulţimii (impersonalul, spiritul de turmă). Dacă rămân la un perfect „simplu” şi îşi construiesc destinul, românii (care „fură”) au marea şansă de a fura sfinţenia.
A „fura” mântuirea este cea mai bună/uşoară/eficientă cale creştină. Sfântul Lavrentie din Cernigov spunea că în vremurile din urmă creştinii nu îşi vor mai câştiga mântuirea cu trudă ci cu înţelepciune. Cred că la această înţelepciune de a învăţa de la alţii făcea referinţă, Aşa ne şi legăm sufleteşte întreolaltă, ne îndatorăm altora şi alţii pot lua de la noi.
Iar dacă tot veni vorba de hoţi, probabil că patriarhul nostru, „şeful spiritual” este cel mai mare dintre noi. Şi ce face el, face şi turma. Crede că a furat biserica schimbându-i statutul şi scoţând mirenii din Sfântul Sinod în care erau chemaţi să aducă prin Sfântul Duh mărturie chiar despre vrednicia ierarhilor. Dar nu ne-o fură nouă ci încearcă să o fure Duhului Sfânt care este trimis să o conducă. Hai „şefu”, fi serios, trezeşte-te, lasă setea de putere şi întoarce-te de la conducere la slujire!
Cred că sunt suficiente argumentele prezentate pentru a răspunde la întrebarea din titlu. Trebuie doar să trecem la profesionişti şi să luăm adevărata iubire, pacea, bucuria de la sfinţii care abia aşteaptă să le furăm calităţile. Acestea sunt din belşug şi nimeni nu va fi judecat că a luat prea mult ci de ce nu a luat.
Ioan Vlaşin, 21.04.2010
Apărut la adresa http://www.ziare.com/stiri/furt/romania-reala-de-ce-nu-renunta-romanii-la-furat-1010748
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu