Voi începe prin a-mi exprima o mică dezamăgire. Am
văzut cu toţii că în centrul opoziţiei faţă de proiectul noii legi a educaţiei
stă d-l Andrei Marga. Nu ştiu exact motivele, nici nu intenţionez aici să le
identific. Ceea ce mă doare însă este faptul că deşi este profesor de filozofie
şi probabil cunoaşte filozofia lui Heidegger, nu a pus în practică ceea ce ar
fi necesar pentru o educaţie adevărată, deşi a fost ministru al educaţiei. Mă
aşteptam de la o persoană care ne prezintă incursiuni în filozofia contemporană
să sesizeze caracterul inovator al filozofiei heideggeriene şi să treacă de la
preocupări la grija autentică, responsabilă, faţă de semeni. Mi-aş fi dorit măcar
o opoziţie constructivă (propunere de soluţii) de la dânsul în acest sens, nu
una demolatoare, orientată spre trecut. Sper că totuşi, în timp, reprezentanţii
înţelepciunii vor găsi tăria de a o sluji cu credinţă. Astfel se va putea
stabili mai întâi o bază filozofică a învăţământului şi a învăţării, după care
se vor orienta toate demersurile importante din domeniul educaţiei.
Am o
consideraţie deosebită pentru filozofia lui Heidegger deoarece o găsesc
firească, necesară, şi corectă, deşi este mai greu de asimilat. În plus este
aproape unanim recunoscută ca şi cea mai valoroasă contribuţie în domeniu din
secolului XX. Eu cred că este cea mai valoroasă din toate timpurile deoarece a
aplicat o deconstrucţie riguroasă tuturor filozofiilor anterioare. În
elaborarea ei a abordat fenomenologic problema Fiinţei, cu o rigoare rar
întâlnită. El identifică suportul afectiv pe care au loc toate acţiunile
noastre şi arată ce reprezintă o stare căzută. Nu e vorba de o conotaţie
negativă, ci de o modalitate specifică de a ne raporta unii la alţii, în care
omul nu se individualizează, ci acceptă ideile, preocupările, obiceiuri din
lume, fără a le trece prin filtrul propriu. Impersonalul, ne guvernează activităţile, ne scapă de
responsabilitate, lucrurile curg pentru că „aşa se face”. Imitarea, nu gândirea
şi soluţia proprie stau la originea actelor majorităţii oamenilor, de aceea
nici nu se cunosc şi nici nu sunt asumate consecinţele lor.
Din
punct de vedere al educaţiei acest aspect este foarte important. Trecerea la
formarea de competenţe este o evoluţie importantă dacă este bine gestionată. Iar
competenţa de a te detaşa de gândirea comună pentru a analiza şi găsi soluţii proprii
este fundamentală pentru a avea un destin. Dar ea nu se formează decât dacă i
se acordă importanţa cuvenită, la fiecare disciplină, în tot ce se face.
De
fiinţa umană nimeni nu se poate apropia dacă o neglijează ca întreg. Dacă nu
ţine cont de situarea afectivă a elevilor rezultatele profesorului sunt slabe
căci ei nu îl însoţesc în demersul educativ. Dar în puzderia de preocupări care
sunt astăzi în lume, cu greu poţi capta elevul pentru ca acesta să se preocupe
de şcoală. Problema este că, după cum remarca Heidegger, însăşi preocuparea, ca
stare afectivă ce susţine un proces, este specifică stării căzute, deci cu
slabe şanse de a contribui eficient la dezvoltarea fiinţei. Starea afectivă
corectă este de a avea grijă. Preocuparea răpeşte prezentul, grija trezeşte
omul pentru a trăi cu responsabilitate fiecare clipă. Preocuparea este centrată
pe scop, de aceea poate folosi şi mijloace necinstite, grija este centrată pe
proces, de acea nu face compromisuri. Grija reia stăpânirea asupra timpului,
preocupării îi este imposibil să îl stăpânească. Chiar şi a învăţa elevii să
aibă grijă în loc să fie preocupaţi este un mare progres.
Aceasta
înseamnă că şi starea afectivă a profesorilor trebuie să fie alta. Câtă vreme
accentul se pune pe cunoştinţele şi competenţele urmărite, se pierde din vedere
întregul iar profesorul este preocupat de atingerea unor scopuri specifice.
Dacă are grijă, pe primul loc trece persoana elevului, acesta nu mai este
tratat ca un obiect sau un mijloc ci ca un scop în sine. Până când profesorul
nu este atent la elev ci numai la scopul său educativ, elevul se simte
manipulat şi nu se lasă învăţat mare lucru. Dacă profesorul reuşeşte să
stabilească o relaţie cu elevul, poate trezi grija acestuia şi începe cu
adevărat procesul de educaţie.
Trecerea
de la cunoştinţe la competenţe este un pas spre individualizare şi luarea în
considerare a elevului. Competenţele nu arată ce ştie ci ce poate elevul. Chiar
dacă este un encicloped desăvârşit, dacă nu poate suficient, nu va fi angajat.
Pe lângă formarea competenţelor individuale, de raportare corectă la realitate,
gândire autonomă, autocunoaştere afectivă, automotivare, etc., o atenţie
sporită trebuie acordată celor de comunicare şi relaţionare. Este deja
recunoscut pe plan mondial faptul că doar în echipă se pot obţine rezultate şi
realiza progrese. Oamenii dintr-o societate comercială, instituţie, etc., care
are mai mult de un angajat trebuie să ştie să lucreze în echipă.
Următorul
pas este recunoaşterea faptului că toate competenţele se formează din interior.
Adică numai atunci când elevul este de acord şi face efort să se îmbogăţească,
competenţele se pot dezvolta. Profesorul trebuie să pună probleme şi să ajute
elevii să le înţeleagă şi să le rezolve. Una dintre cele mai importante legi
ale învăţării este legea nevoii. În altă caracterizare, i se mai poate spune şi
cârligul care ţine elevul în activitate. Acesta se naşte din grijă sau
curiozitate. Pentru că şi curiozitatea este tot o caracteristică a vieţii
căzute, singurul cârlig adevărat, care poate menţine elevul, este cel născut
din grijă. Iar prima şi cea mai simplă formă a grijii se găseşte în intenţia de
a face bine orice lucru, la valoarea maximă a potenţialului, cu
responsabilitate. Dacă vrem ca elevii să aibă grijă faţă de propria evoluţie
trebuie să le cultivăm responsabilitatea. Dar responsabil nu este decât omul
care iese din impersonal. Pentru aceasta trebuie ca profesorii să ştie ce este
aceasta, ei înşişi să fie responsabili, nu faţă de competenţe ci faţă de
persoane - de elevii pe care îi pot întâlni pe stradă peste zece ori douăzeci
de ani. Profesorii nu pot învăţa pe alţii ce este responsabilitatea dacă ei nu
se comportă responsabil, cu maximă grijă. Din păcate nu au fost învăţaţi acest
lucru, nu s-a pus accent pe importanţa lui, nu are indicatori, nu este criteriu
de evaluare.
Problemele
pe care le văd eu sunt altele… Cum poţi să fi cu grijă şi să cultivi
responsabilitatea la elevi dacă sunt aşa de mulţi în clasă, 25. Şi în armată
grupele au maxim 10-12 oameni, şi nu se urmăresc lucruri aşa delicate ca prin
educaţie. Educaţia este evaluată prin raportul preţ/performanţă, iar identificarea
valorii optime nu este uşor de realizat, cei ce o stabilesc au mare răspundere.
Dar nu la fel de mare precum cei ce formează profesorii. Degeaba finanţezi dacă
resursa umană consumă fără rezultate bune. Pe de altă parte, într-o oră la
clasă pe săptămână chiar şi un profesor responsabil, abia reuşeşte să îşi cunoască
elevii. Poate mult mai bine ar fi dacă un profesor ar fi specializat pe mai
multe discipline, astfel încât să lucreze la o clasă mai multe ore pe
săptămână, pentru a avea şansa de a influenţa elevii. Implicarea părinţilor ar
trebui să fie şi ea mai mare, iar în cadrul şcolii ar trebui să fie pregătiţi
elevii şi pentru „meseria” de părinte. Dacă părinţii nu sunt la rândul lor
responsabili, elevii, care preiau modelul lor, vor fi greu de responsabilizat,
iar profesorilor le va fi dificil să facă educarea lor.
Privind
în urmă îndrăznesc să fiu puţin ironic şi să întreb retoric: Domnul ministru
filozof Marga care cere renunţarea la competenţe are cunoştinţe sau competenţe
în domeniul educaţiei? Dacă ar fi avut competenţe ar fi recunoscut ca factor de
primă importanţă responsabilitatea actului pedagogic şi nevoia de a învăţa şi
pe copii acest lucru, şi ar fi făcut ceva în acest sens. Sau, reformulând
întrebarea: Faţă de ce îşi asumă d-l rector responsabilitatea când demolează în
loc să construiască, faţă de copii şi viitorul ţării sau faţă de un partid? Nu
contează aici răspunsul sau justificările pentru trecut ci grija cu care
acţionăm în continuare. Ca să ne trezim la responsabilitate este bine să nu
uităm nici o clipă că pentru tot ce facem vom fi judecaţi de urmaşii noştri, nu
doar cei de mâine ci în vecii vecilor. Viitorul este în mâinile noastre, cum
vrem noi să fie?
În curs de apariţie în Tribuna învăţământului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu