Pentru cei care iubesc
înţelepciunea şi umblă în căutarea ei, este clar de ce nu poate exista în lume
o întâlnire/relaţie profundă a oamenilor. Heidegger a elucidat aceste lucruri
cât se poate de limpede. Filozofia lui, poate cea mai valoroasă din câte s-au
scris până acum, are la bază o altă abordare. Dacă de obicei filozofiile „cad”
în tentaţia de a oferi construcţii şi metafizici explicative, Heidegger se
bazează pe deconstrucţie. El nu creează un sistem ci le disecă cu precizie pe
cele pe care le găseşte în lume sau în afara ei. A început cu filozofia, până
la cea contemporană lui, dar a reuşit şi să explice, de exemplu decât fericitul
Augustin, ce înseamnă căderea şi un laolaltă autentic.
Ce înseamnă în lume? Principalul
simbol al ei este impersonalul „se”. El este cel care scrie normele după care
oamenii se mişcă în lume, el îi scapă de responsabilitate şi îi izolează pe cei
care îndrăznesc să gândească singuri şi să aibă propriile norme de viaţă. A fi
în lume înseamnă să te predai impersonalului, să asculţi de normele lui, să îţi
construieşti viaţa imitând modul de viaţă al altora sau preluând fără cercetare
idei, atitudini şi proiecte de viaţă. Să ai ca principală stare afectivă preocuparea (de a face, că aşa se face, de a
avea că şi alţii au, etc.), şi să fii lipsit de grijă faţă de consecinţele
ultime ale modului de viaţă ales. Să îţi pese doar de tine, de dorinţele, de
proiectele, de imaginea, de situaţia ta, şi să nu îţi faci prea multe griji în legătură
cu relaţiile tale, cu profunzimea şi autenticitatea lor. Să trăieşti ca rob al
trecutului, lăsând o dorinţă avută înainte să domine prezentul şi să se
folosească de alţi oameni ca de nişte mijloace prin care ea poate să se
împlinească. Să fii preocupat permanent de propria imagine, nefericit că adesea
e şifonată sau că bucăţile din care e construită pot fi socotite de alţii
murdare sau „defecte”, că nu e apreciată şi recunoscută la adevărata ei
valoare. Să crezi mereu că fericirea va veni cândva, dacă vei mai reuşi o
lucrare sau alta. Să crezi că iubirea e doar pasiune şi sentimente, să suferi
mereu din cauza faptului că sunt prea schimbătoare. Relaţiile să fie un
rezultat al compromisurilor, să îţi închipui mereu că altul sau alta te-ar
putea face mai fericit.
Să crezi că ştii tot ce e
important de ştiut, că ai găsit adevărul şi nu mai ai ce învăţa de la alţii, că
eşti nefericit doar pentru că alţii au defecte sau te împiedică ori nu te ajută
suficient ca să îţi poţi împlini visurile. Să stai spânzurat peste „prăpastia”
prezentului, cu picioarele fixate în trecut şi cu mâinile încercând să fixezi,
să ţii cât mai bine de un anumit viitor.
Să fii atent ca toţi ceilalţi să stea la distanţa cuvenită pentru a nu
cotropi lumea ta, să îţi acorde respectul cuvenit, să fi un cineva mai mare ca
alţii, sau cel puţin să găseşti o părticică din lume în care tu să fii cel mai
tare. Să vezi că, deşi aproape toate dorinţele ţi s-au împlinit, nu eşti
fericit, să vrei mereu altceva, altul, alta, cu care speri că în sfârşit va
veni fericirea.
Unii se pot simţi bine în lumea
aceasta, chiar dacă lipseşte un laolaltă autentic, chiar dacă împlinirea
deplină nu este, doar pare să vină. Sunt mulţumiţi cu părerea bună de sine,
construită din averi sau calităţi, din succesele din lume (o vilă, o maşină, un
vapor, un avion...) ori înălţimea pe care au luat-o faţă de alţii (funcţie,
autoritate într-un domeniu - chiar dacă e mic şi nesemnificativ). Sunt
satisfăcuţi că sunt vedete, că sunt „cineva”, că alţii îi invidiază şi ar dori
să fie în locul lor. Sunt cu atât mai mari cu cât cred că pot privi de sus mai
multă lume, şi după cât sunt de linguşiţi, sau după câţi cred că au pus la
punct, indicându-le clar locul lor din lume, de fiinţe netrebnice şi
neputincioase, ignorante şi inculte. Nu contează forma, calitatea, materialul
din care şi-au construit proiectilele, doar mărimea şi ritmul în care le trimit
asupra altora, şi câţi „îngroapă” cu ele.
Aceşti oameni nu au cu adevărat
nevoie de ceilalţi decât ca mijloace prin care ei să îşi poate atinge dorinţele,
scopurile şi ambiţiile, pe care să se urce sau să le exploateze, de care să
râdă şi să le dispreţuiască. De aceea un laolaltă autentic este imposibil.
Alţii sunt însă măcinaţi de un
dor profund după un „tu” adevărat, după o pace care să îi scape de toate aceste
preocupări temporare, după o iubire adâncă, neafectată de furtunile de la
suprafaţă. Sunt sătui de jocul cu castele de nisip, nu se bucură de slava de la
alţii ci mai acut simt despărţirea şi distanţa din cauza ei. Îşi doresc fraţi
adevăraţi, vor să poată avea încredere totală, vor să depăşească frica - fie ea
datorată ameninţărilor unui viitor nesigur ori a unei trădări în relaţii.
Preferă angoasa (un alt tip de stare afectivă, izvorâtă din înfruntarea morţii)
fricii de întâmplările, presiunile ori oamenii din lume. Mai bine morţi decât cu
astfel de viaţă.
Din punctul de vedere al celor
din prima categorie aceştia din urmă sunt nişte naivi, inadaptaţi, nostalgici, nesupuşi şi incapabili să se
descurce în lume. Iisus a fost printre ei, a arătat care şi Cine este calea
ieşirii din lume, cum poate fi învins timpul şi presiunile exercitate de el.
Lumea L-a luat şi, chiar prin cei care trebuiau să Îl recunoască, L-a ucis. Mai
există speranţă pentru cei care nu iubesc lumea? Da, din fericire pentru ei, în
Biserică pot găsi tot ce este necesar pentru ca nostalgia lor profundă după
unitatea de-o fiinţă să fie satisfăcută. Nu Biserica privită ca instituţie
lumească, cu clădiri şi averi, şefi şi subordonaţi, ci ca fiinţă vie, formată
prin comuniunea frăţească, în iubire a credincioşilor. În ea ceea ce este bun
şi necesar este deja dăruit, şi oricâţi ar lua din el, nu se împuţinează. Dar,
despre posibilul laolaltă din Biserică, poate într-un articol viitor.
Aparut pe ziare.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu