Mie mi-a
plăcut poziţia de istoric a părintelui Jakobus, din „Jocul cu mărgelele de
sticlă” care spune prin gura lui Knecht că „oamenii mari sunt pentru tinerime
stafidele din cozonacul istoriei universale, […] dar nu este nicidecum atât de
simplu şi de uşor cum se crede să distingi pe cei cu adevărat mari de cei doar
aparent mari”. Se pare că „atacurile” au apărut pentru ca oamenii, cititorii să
ştie care sunt oamenii mari şi cei cu adevărat mari, cel puţin în ceea ce
priveşte istoria. Unii „au biblioteci în spate” alţii sunt diletanţi dar
îndrăzneţi, iar opinia publică trebuia avertizată. Nu sunt specialist în
domeniu şi nu vreau să iau parte nici unei tabere. Găsesc pertinente
observaţiile unor comentatori care se întreabă cum de este necesară o campanie la
Radio România Actualităţi pentru salvarea cetăţilor din munţii Orăştiei, iar
istoricii nu se prea aud, nu fac „grevă” de dragul lor … Dar nu acesta este
problema, ci tocmai abordarea obiectului istoriei.
Am dat un
citat a personajului pater Jakobus pentru că apreciez modul în care el înţelege
să se raporteze la istorie, urmărind nu faptele ci spiritul din spatele lor.
Acest lucru poate pleca de la Heidegger, care în „Fiinţă şi Timp” consideră (potrivit
traducătorilor) că „survenirea este nucleul de la care pornind trebuie
înţeleasă istoria”. Practic, omul caută să înţeleagă istoria plecând de la
propria survenire. Dacă istoria nu îi foloseşte la aceasta, dacă este doar o
înşiruire de fapte şi întâmplări, ea nu merită învăţată. Dar dacă în ea găseşte
modele, atunci pentru el este foarte utilă, căci are după cine să îşi regleze
valorile, viaţa, curajul, speranţa.
Prin istoria
pe care şi-o asumă un popor îşi alege modelele. Ele sunt corespondenţa în
realitate a eroilor din basme, a căror trăsături şi calităţi nu sunt doar
imaginaţie ci idealuri posibile spre care copiii ar trebuie să aspire.
Înţelepciunea poporului se transmitea prin basme direct copiilor. Toţi eroii
trebuie să înfrunte lumea, zmeii, etc., exact cum fiecare om, pe calea
individualizării sale, trebuie să înfrunte spiritul de turmă, mentalităţi şi
oameni prea aserviţi lor. În istorie, trăsături ale lor, sau chiar eroi, par să
prindă viaţă prin persoane care au trăit în realitate. Astfel este menţinută
credinţa că omul poate înfrunta lumea, o poate învinge, în ciuda răului şi a mulţimii
celor ce i se împotrivesc.
Ce fac
istoricii? Prin vocea unora precum Lucian Boia vin şi ne spun că folosind haloul
de trăsături pozitive proiectate în jurul eroilor, de fapt nu facem decât să „ne
individualizăm prin alţii”. Românii ataşaţi şi ei, ca orice popor, de
imaginarul tradiţional ar fi de fapt în iluzie, iar aceasta serveşte
ideologiilor. Nu ştiu care este ideologia nocivă, de care ar trebui să scăpăm,
cea care propune ca erou pe un Ştefan cel Mare? Părintele Arsenie Boca a spus:
„Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi
spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. Să ascult
bârfele realiste despre Ştefan şi să nu mai văd din cauza lor ce eroism,
înţelepciune şi dârzenie a avut?
Istoria
aceasta nouă propune o „distrugere a modelelor”. În alternativă, noi,
„neiniţiaţii”, am putea privi la idolii moderni, care trec mai repede prin faţa
noastră, şi nici nu rezistă mult, deci dispare pericolul ataşării de ei. Sau
chiar la iluştrii demistificatori ai imaginarului… Dar nu modelele şi existenţa
lor sunt o problemă ci, cel mult, raportarea greşită la ele. Eroarea este ceea
ce în care se află cel care are o părere bună despre sine deoarece cunoaşte un
sfânt, ca şi cum meritele aceluia ar fi şi ale sale. Nu este o greşeală să
crezi în sfinţenie şi că există oameni care au fost binecuvântaţi de Dumnezeu,
dar este greşit să crezi că meritele lor se răsfrâng şi asupra celor care doar
se laudă cu ei. Şi pentru că veni vorba de părintele Arsenie Boca, care este
istoricul care a făcut o cercetare serioasă aşa, vreo cinci ani de studiu, ca
să verifice obiectivitatea a ceea ce se spune despre el? Cui nu-i este frică să
facă loc spiritului în istorie? Eu am văzut până acum doar un fel de castă cu
adevărul ei obiectiv, sucit şi răsucit, destul de supărăcioasă când i se pare
că este înlocuită sau adevărul lor pus în pericol.
Un istoric
adevărat face deconstrucţie nu pe imaginarul colectiv ci pe însăşi nevoia de
istorie, prezentă nu doar azi (când suntem, chipurile, cufundaţi într-o lume
prea tehnică de aceea nevoia de modele) ci o nevoie dintotdeauna. Ar putea avea
surpriza să descopere că respectul de sine a unui popor nu este ceva lipsit de
sens, ci ceva necesar pentru a menţine nişte valori într-o comunitate, sau
chiar mai mult – un destin spiritual. Când ne vor vorbi istoricii despre
acestea? Când vor reuşi să stea în echilibru între ceea ce pare mare şi important
şi ceea ce este cu adevărat aşa? Probabil abia atunci vor reuşi să se desprindă
de perspectivele prea materialiste, de interese şi să facă oamenilor o
„educaţie cu grijă pentru spiritul şi sufletul lor, nu prin eugenie ci prin
spirit”.
Nu vreau să
ţin parte nici oponenţilor, oameni însufleţiţi de idei generoase, dar care vor
să aducă măreţie spirituală pe uşa din dos. Oricât de strălucit, un trecut nu
ne oferă decât repere, nu ne face mai buni. Înţeleg de ce poporul şi-a ales
întemeierea sa odată cu creştinismul - modelul lui de om a devenit Iisus
Hristos. Personal nu vreau un trecut mai „tare”decât creştinismul şi nici alţii
nu cred că vor să ne întoarcem, să trăim din altă înţelepciune anterioară. Acest
popor a murit ca să se renască creştin, chiar dacă, poate, era măreţ şi
înainte. În ceea ce mă priveşte îi respect opţiunea, nu am nevoie să mă simt
mândru de nu ştiu ce istorie precreştină prin care, chipurile, m-aş putea
socoti deasupra şi mai grozav ca alţii. La fel cum nu am nevoie, eu, cititorul
obişnuit, să stau o viaţă în arhive sau să citesc o bibliotecă pentru ca să îmi
placă de Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Ar fi cazul
deci să reamintim celor care propun o istorie că în spatele ei dar şi la cel
care o primeşte este întotdeauna o situare afectivă, o intenţionalitate.
Plecând de la ea Heidegger a scris cea mai tare filozofie. Pe când să ne
aşteptăm la cea mai tare istorie?
Prof. Ioan Vlaşin
Aparut in Ziarul Unirea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu