Cea mai mare iubire

Între ceea ce îşi doresc şi speră că trăiesc oamenii, nu există ceva mai important decât iubirea. Tema principală a celor mai multe cărţi şi poezii, a majorităţii cântecelor populare, este răspândită şi necesară ca aerul, pentru că ea este respiraţia sufletului. Viaţa întreagă pare adesea o continuă luptă pentru ea, sau o mare dezamăgire că nu poate fi găsită. Ea este ingredientul secret în absenţa căruia gustul vieţii nu poate fi niciodată desăvârşit. Atât este de mare importanţa ei încât în cea mai teologică dintre evanghelii însuşi Dumnezeu este Iubire (înţeles ca relaţie, comuniune intertrinitară la care avem acces prin har).

Confuzii în jurul iubirii

Spre deosebire de conceptele teoretice, a căror semnificaţie pot fi uşor preluată de la alţii, iubirii trebuie să îi găsim fiecare înţelesul deoarece prin ea dăm sens vieţii noastre. Cea mai răspândită convingere despre ea este aceea că iubirea este o trăire individuală a unor sentimente. Pornind de la ele, grecii aveau patru semnificaţii diferite – afecţiune, eros, philias, agape. Iubirea adevărată, agape, era afecţiunea care trebuia deosebită de atracţia numită eros. Tot de la ei avem şi iubirea platonică. În timp semnificaţia iubirii s-a decantat, pe măsură ce sentimentele erau tot mai bine cunoscute.

 Fiinţa noastră nu este doar creierul care gândeşte ci întreg corpul. Mintea primeşte informaţiile privind starea lui şi le traduce în sentimente. Ele pot fi de tensiune, mai ales atunci când există neînţelegeri cu cealaltă persoană, sau plăcute, de destindere, când se prefigurează satisfacerea unor nevoi, când suntem apreciaţi şi respectaţi. Partea neplăcută este că sentimentele sunt trecătoare, astăzi sunt, mâine alte sentimente ne copleşesc, a treia zi altele, mereu altele, chiar dacă unele sentimente par să revină. Această inconsecvenţă a lor îi fac nefericiţi pe cei mai mulţi dintre oamenii care cred că iubirea este sentiment.

M. Scott Peck, renumit psihoterapeut, dedică iubirii un capitol de aproximativ 80 de pagini  în „Drumul către tine însuţi”. Cu argumente destul de evidente el demitizează cele mai multe dintre confuziile din jurul iubirii. Astfel, iubire în sens deplin nu este nici îndrăgostirea, nici iubirea romantică, nici ataşamentul sau proiecţiile prin investire ale părinţilor. Pentru el, inspirat de Erich Fromm, care a scris „Arta de a iubi”, iubirea este acea voinţă înaltă, născută din preaplinul inimii, de a nutri creşterea spirituală proprie şi a celorlalţi.

Iubirea spirituală

Spiritualitatea era cea mai preţuită calitate în culturile vechi, din toată lumea, rolul ei a devenit secundar doar când lăcomia economicului sau doctrina comunistă au eliminat-o. În acest caz spiritualizat iubirea înseamnă a dori ca şi alţii să fie frumoşi şi fericiţi. Este deja o treaptă nouă calitativ, în care suntem fericiţi când reuşim să dăruim, să îmbogăţim pe alţii, nu pentru că primim.

Pentru cine este familiarizat cu învăţătura Domnului Iisus, nu este o surpriză. El însuşi a pus mai presus de orice creşterea spirituală a celorlalţi, şi ne oferă chiar mai mult. După ce ne dă o nouă „poruncă” – „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit” (Ioan, 15: 12-13), El ne arată concret, prin propria jertfă, că aceasta nu este doar o teorie. A murit şi a mers să pregătească noi locaşuri, unde să primească şi să stea împreună cu toţi cei ce iubesc în acest fel. Este extraordinar să conduci pe alţii spre iubirea care dăruieşte, dar şi mai mult este să doreşti să nu moară, să vrei să trăieşti cu ei veşnic. Iubim cu adevărat, după exemplul Mântuitorului, când punem mai presus de propriile plăceri, dorinţe, nevoi, voinţa de a servi nemuririi şi împreună vieţuirii veşnice cu ceilalţi. Când iubeşti, atunci când vrei să te foloseşti de celălalt pentru propria satisfacţie trecătoare, eventual chiar să îl părăseşti ulterior, sau atunci când nu vrei să laşi nici moartea să te despartă de el?

Iubirea – apanajul libertăţii

Din acest motiv psihoterapeuţii spun clar că nu poate exista iubire decât între oamenii liberi, care nu cer de la alţii iubirea pe care nu o găsesc în ei înşişi. Abia după ce omul simte că este împlinit poate să dăruiască iubire, cât timp vrea ca un om să umple golul pe care absenţa lui Dumnezeu ne face să îl simţim, nu dăruieşte ci cerşeşte iubire. Iar S.N. Lazarev ne aminteşte că una din legile vieţii este că mai devreme sau mai târziu omul pierde tot ce pune mai presus de Dumnezeu. Dependenţa de o altă persoană, în numele iubirii, nu aduce fericire ci numai suferinţă.

Iubirea este cea mai profundă relaţie posibilă. Mai puternică decât moartea, aşa cum mărturisim prin parastasele pe care le punem pentru cei adormiţi. Putem participa la ea, dar nu ne-o putem atribui sau însuşi. Iubim când dorim să participăm la această relaţie liberi, ca să dăruim şi să primim ceea ce alţii, de bună voie, dăruiesc. Şi atât de mult iubim această dăruire liberă încât suntem în stare să înfruntăm chiar şi moartea pentru ea. Cine se miră de tăria sfinţilor în faţa morţii nu a aflat încă secretul lor, nu au înţeles că ei erau deja părtaşi la o relaţie asupra căreia moartea nu avea putere de distrugere.

Pentru cei cuprinşi în mrejele unei viziuni materialiste, în care dorinţa şi plăcerea momentului sunt idolii principali, credinţa în iubirea nemuritoare pare un basm. Dar să nu uităm că au pierit în coasa morţii toate ideologiile şi credinţele lumeşti iar iubirea adevărată a cucerit, mai mult sau mai puţin conştientizat, popoare întregi, şi este mult mai dorită acum decât atunci când a fost adusă lumii. Din păcate vraja lumii proiectează false imagini despre iubire, hrăneşte speranţe deşarte, şi mulţi sunt cei ce cred în ele şi ajung nefericiţi. Influenţaţi, ei caută adesea mai mult banii, ca să cumpere singurul lucru care nu se poate cumpăra.