Cine suntem?

Întrebarea se referă la noi, ca oameni, şi poate fi pusă de pe diverse poziţii. De exemplu din perspectiva psihologilor vedem unele lucruri, din punct de vedere religios avem probabil alte răspunsuri, pentru sociologi altele, etc. Pe de altă parte, răspunsul pe care îl dă un om la aceasta întrebare ar putea fi valabil doar pentru el. Cineva are o definiţie despre sine, altcineva alta, deoarece se identifică cu altceva. O persoană se poate socoti om atunci când a reuşit să iasă cumva în evidenţă, (prin posesiuni, poziţii sociale, asemănarea cu un model, etc.) alta după cât a reuşit să descopere umanul din ceilalţi şi să îi slujească.

 Partea frumoasă şi interesantă este că ne putem alege ce înseamnă a fi om pentru noi, chiar dacă există presiuni din mediu, ale unor grupuri, asupra noastră. Evident că puterea lor de influenţă depinde de creditul pe care li-l acordăm, de măsura în care le dăm crezare sau le înfruntăm poziţia. Modul obişnuit de a da ne construi idealul de om spre care aspirăm este prin intermediul valorilor şi preferinţelor. Pornind de la chemarea proprie cercetăm mediul şi considerăm valoroase anumite moduri de a fi. Pentru unii a fi un artist boem este ceva lăudabil, pentru alţii este doar rezultatul nevoii de afirmare a individualităţii. Sunt oameni pentru care a se jertfi pentru semeni este cel mai frumos lucru, pentru alţii acesta e cel mai stupid lucru.

Într-o varietate aşa de largă de opţiuni există totuşi o perspectivă integratoare. Este suficient să privim mai atent la organismele vii precum celulele. Ştim despre ele că sunt atât de perfecţionate încât pot lucra chiar cu atomii individuali (ex. pompele de sodiu din membrane) dar şi faptul că prezintă în mare toate caracteristicile organismelor mari, chiar şi fenomenul de învăţare (pot construi antigene pentru microbi noi şi transmite mai departe urmaşilor informaţia despre neutralizarea lor).

Şansele lor de evoluţie pentru a răspunde mai bine la provocările mediului ar fi ori prin extinderea propriei membrane, ori prin asocierea în colonii, ori prin formarea de organisme pluricelulare. Prima variantă are totuşi limite fizice clare. Subţirimea membranei nu permite formarea unor celule oricât de mari. Nu se poate îngroşa fără a-i fi afectată funcţionalitatea. Trăirea în colonii nu înseamnă evoluţie ci doar cooperare, asociere pentru a beneficia de avantajele grupului (protecţie, informare, etc.). Provocarea formării unui organism pluricelular este foarte mare, fiecare celulă trebuind să servească într-un mod specific întregul. Ea va renunţa la o parte libertatea ei pentru a fi parte la ceva mai mare, dar va scăpa astfel şi de alte sarcini. De exemplu primeşte hrana de la grup ca să filtreze sângele (nefronul) sau să formeze complexe autostrăzi informaţionale (neuronul). Astfel poate participa la formarea a ceva foarte tare şi imobil precum oasele, ori va lupta corp la corp, precum limfocitele cu invadatorii.

Revenind la om, acesta poate alege, la fel ca celula, propriul destin. Acesta poate acţiona asupra mediului şi a semenilor pentru a trage foloase doar pentru el (caz în care ignoră societatea, se foloseşte de ea) sau poate participa în grup la dobândirea celor necesare, (acum este interesat de câştigul pentru familia sau grupul lui). Este greu de crezut pentru unii, dar omul mai poate participa şi la formarea unui organism suprauman unitar. El se construieşte în biserica creştină, şi presupune naşterea din nou şi trăirea în Duh. Prin Duhul Sfânt se face legătura între membrii acestui organism, Moartea pentru lumea individualităţii este preţul integrării într-un întreg supraindividual. Participarea la această comuniune prin Duhul Sfânt este o satisfacţie mai mare pentru aceşti oameni decât orice satisfacţie individuală.

În general oamenii aleg dintre aceste trei opţiuni pe cea care li se potriveşte mai bine. Indicatorul cel mai bun al alegerii este grija sau preocupările pe care le are omul. Prin ea (ele) omul îşi orientează comportamentul spre a satisface nevoia lui. Dacă are nevoie de o trăire la maxim a potenţialităţii sale va căuta să se integreze în organismul supraindividual, iar dacă doreşte să îşi dezvolte anumite potenţialităţi va acţiona în acel sens (dezvoltarea unui talent – de a face bani, de a cânta frumos, etc.).

Heidegger a făcut distincţie clară şi între ce înseamnă grijă, respectiv preocupare. El spune că existenţa individuală autentică şi trăirea laolaltă autentică se găsesc doar când moartea este înfruntată cu bărbăţie, nu atunci când ne refugiem în diverse preocupări spre a uita de ea. El argumentează foarte bine că doar „sfârşitul” unei vieţi (individuale) este începutul uneia mai bune (participare la supraindividual). Poţi fi o valoare doar dacă eşti hotărât în ceea ce faci, adică ţi-ai dezvoltat cu sârguinţă talentul. Odată dezvoltat s-ar putea să simţi nevoia să îi serveşti şi pe alţii cu el, iar atunci cauţi să intri în biserică, dacă un laolaltă cu cei ce au preocupări asemănătoare se dovedeşte nesatisfăcător.

Biserica creştină nu se laudă cu acestea. Însă cine aprofundează ce este ea, constată că aici este mai mult decât necesară călătoria cu întrebarea, evoluţia în sensul integrării, iar atitudinile rigide, cum se văd la suprafaţa ei, sunt respinse. Din perspectiva ei, cei care proclamă spiritul liber ateu şi evoluţia sunt deja încremeniţi într-o viziune moartă, lipsită tocmai de ceea ce ei proclamă – evoluţie şi cercetarea profundă a lucrurilor.  

Suntem  ceea ce alegem să fim şi mărturisim cine suntem prin fiecare vorbă şi faptă pe care o facem. Intenţia din spatele ei se vede mai devreme sau mai târziu pentru că realizarea ei este principala noastră grijă. Probabil din acest motiv Heidegger identifică Fiinţa (Dasein) cu grija. Nu suntem trecutul, nici ceea ce visăm să fim, ci ceea ce ne determină viaţa, ceea ce cultivăm, creştem în această clipă. Din fericire, dacă nu ne place de noi ne putem schimba, iar dacă ne simţim ontologic prea singuri şi vrem a înfrunta şi moartea, putem căuta comuniunea nemuritoare.