Clerul se plânge de slaba
implicare a mirenilor, în special a intelectualilor în viaţa bisericii, dar
atunci când aceştia participă din tot sufletul, ei pot avea surpriza de a fi
ridiculizaţi. Aşa a păţit Nae Ionescu deşi nu merita acest lucru. El a fost cel
care a trezit mulţi tineri la o credinţă conştientă, vie, riguroasă şi
eliberată de false iluzii. I se pot aduce şi mici reproşuri, dar înţelegerea
lui în privinţa Bisericii şi a vieţii creştine a fost corectă.
Cu toată activitatea extinsă de
promovare a ortodoxiei, chipul lui Nae Ionescu mai stă şi astăzi zugrăvit pe
peretele din dreapta, la intrarea în Catedrala patriarhală, însă cu coarne şi
cu trup de diavol, îndreptând tinerii spre iad. Prezenţa lui acolo îi este
datorată patriarhului Miron Cristea. Pe pagina în engleză (deci a aflat lumea
întreagă!) Wikipedia dedicată acestuia, această pictură este prezentată ca o
reacţie de răspuns a IPS Miron la un articol a lui Nae Ionescu care se arătase deranjat
de invitaţia la patriarh, la o masă la care se servea curcan, în postul
Crăciunului.
Indiferent care ar fi fost
motivele, oricât de supărat ar fi un om pe altul, aşa ceva nu se face! A picta
un diavol cu faţa unui om viu pe peretele unei catedrale este mai rău decât a
folosi magia neagră împotriva lui. În ciuda acestei grozăvii scena este
neschimbată şi astăzi. Nu înţeleg de ce patriarhii care i-au urmat nu au
îndreptat acest lucru, cum pot trece mereu pe lângă această dovadă a răzbunării.
Sper că totuşi se va realiza gravitatea faptului şi va fi înlocuit chipul acelui
diavol. Până atunci vom avea în faţă un mare dezacord între învăţătură şi împlinirea
ei.
Domnul Iisus vorbeşte de iertare
şi de iubirea de vrăjmaşi ca despre o virtute care ne aseamănă cu Dumnezeu. În
această faptă se vede ura de vrăjmaşi a patriarhului Cristea. Iar acuzaţia că Nae
Ionescu îndrepta tinerii spre iad este falsă. Într-un articol din 1926,
„Tineretul şi ortodoxia”, el mărturiseşte ce spunea tinerilor: „Eu am spus – în
scurt - că garanţia adevărului stă mai
presus de orice în comunitatea de iubire, care este, cu alt nume, însăşi
biserica credincioşilor.” Pentru clarificări adaugă: „nu există, într-un anumit
sens, deosebire între cler şi laici. Şi mai ales nu există în sânul Bisericii
celei adevărate şi veşnice o biserică a … şcolarilor, alături de o ecclesia docens.”.
Această înţelegere a lucrurilor este valabilă
şi astăzi. Sfinţii Părinţi spun că separările vin de la diavol iar unitatea
între credincioşi de la Dumnezeu. Din păcate în Biserică nu mai sunt pe primul
loc cultivarea iubirii între fraţi şi a responsabilităţii faţă de traiul armonios
în comun, ci ni se propune o cvasi-desăvârşire, o mântuire individuală.
Consecinţa este clară – îndreptăţirea individualismului, a egoismului şi
uitarea de Dumnezeul iubirii. Domnul Iisus a dat pildă de slujire apostolilor
spălând picioarele lor. Câţi preoţi sau episcopi ar putea face asta
credincioşilor lor, cu convingere şi fără şovăială?
Ne mai mirăm că este atâta ură în
societate dacă judecarea aproapelui şi condamnarea lui ca duşman (în loc să se
judece cinstit faptele) este acceptată şi la cel mai înalt nivel al B.O.R.? Dacă
în loc să se să spună: „X a făcut greşit cutare lucru”, se spune sau se
pictează faptul că „X este cel rău” cum să gândească credincioşii altfel? Toată
revărsarea de fiere din jurul nostru nu este decât consecinţa lipsei de iubire
frăţească. În loc să fie ajutat cel ce greşeşte, se preferă îndepărtarea lui,
chiar dispariţia lui fizică dacă se poate. Dar unde ar trebui învăţată iubirea
dacă nu la Biserică? Comuniunea şi dragostea de fraţi este indicatorul calităţii
activităţii clerului.
Când va fi judecat acest neam,
clerul va fi judecat primul, iar membri lui vor fi întrebaţi cu siguranţă şi la
ce au folosit Taina Euharistiei, pentru construirea de comunităţi ale iubirii
sau pentru „salvarea individuală”. Din fericire există şi pilde vii ale iubirii
printre preoţi şi episcopi. Ei sfinţesc locul în care se află şi arată
credincioşilor iubirea adevărată, cea de dincolo de dorinţe şi sentimentalisme
trecătoare.
Deoarece iertarea şi iubirea de
vrăjmaşi sunt cele mai elocvente dovezi ale vieţii creştine, preoţii şi ierarhii
Bisericii trebuie să fie pilde în acest sens, nu pietre de poticnire pentru
credincioşi. Nu pot cere mai multă iubire de la noi decât ne arată ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu