marți, 24 aprilie 2012

Educația, sedusă și abandonată

Din punct de vedere legislativ și educația de la noi s-a alineat la curentul occidental de a forma competențe în loc să transmită cunoștințe. Schimbarea este necesară deoarece pregătirea elevului prin transmitere și reproducere de cunoștințe este una incompletă. Nevoia nu este una identificată recent. La noi Constantin Rădulescu-Motru a scris în urmă cu 100 de ani cartea „Puterea sufletească” în care arăta că cunoștințele în sine nu sunt de folos. Ceea ce stă la baza a ceea ce noi numim astăzi competență a fost numit de el putere sufletească. Câteva decenii mai târziu occidentalii au introdus conceptul de competență în organizații din nevoia de a stabili clar ce înseamnă că angajatul este în stare să îndeplinească cu succes anumite funcții în cadrul organizației.
Adevărata educație – controlul energiei
Deși inițial nu a fost foarte clar, până la urmă se dovedește că această raportare prin intermediul competenței este de fapt una care presupune și capacitatea de raportare la culturile anumitor comunități. Până acum erau doar prezentate rezultatele diverselor culturi, cu deosebire producțiile în domeniul academic, dar acum se cere și se vrea mai mult, respectiv și o raportare critică la acestea. S-a crezut, unii teoreticieni mai cred și astăzi, că dacă se schimbă abordarea urmând această direcție se cedează controlul de la „rațiunile înalte” către nevoile „insignifiante și irelevante” ale cotidianului. Confuzia este destul de mare, căci a cunoaște cum se manifestă energia și ce poate rezulta prin utilizarea ei de alții este cu totul altceva și mult mai puțin decât ceea ce este necesar, respectiv controlul acesteia de către fiecare elev.
Această orientare către culturalizare cu orice preț, chiar cu riscul neadaptării la cotidian nu mai este însă acceptată de către tineri, și pe bună dreptate. Ei vor să controleze energia, nu doar să privească „spectacolul” produs de alții, fie ei oameni de știință eminenți sau scriitori celebri. Nu vor să învețe teorii complicate câtă vreme ei nu stăpânesc lucrurile mai simple. C.R.Motru a anticipat asta și s-a exprimat clar că nu se mai așteaptă la o reformă serioasă în educație de la profesori ci doar atunci când tinerii nu vor mai vrea să învețe ceea ce li se propune doar cu titlu de informare. Și timpul acela a sosit, dorit nu doar de tinerii care întorc spatele sistemului tradițional ci și de întreaga societate, nemulțumită de pregătirea reală a tinerilor pentru viața activă.
Încă departe de țintă
Semnele că și cei care se ocupă acum de educație ar fi înțeles aceste lucruri sunt puține. O stare de autosuficiență academică s-a instalat destul de bine ca să nu fie prea sensibilă la „cererea pieței”. Și chiar dacă nevoia de schimbare este resimțită în sistem de oamenii inimoși care vor să fie cu adevărat utili tinerilor, aceștia nu au prea mari șanse să schimbe ceva. La minister se crede că educația serioasă se face doar în universități. Fals, controlul energiei și transformarea ei în rezultatele dorite se învață mai ales în perioada învățământului obligatoriu. Mai departe nu se pot face decât exerciții din ce în ce mai rafinate.
Ministerul mai crede că numai în universități și în spatele titlurilor poți găsi acele minți luminate capabile să propună abordările potrivite. Introducerea competențelor în educație dovedește contrariul, nu doar la noi ci aproape peste tot universitarii au fost luați prin surprindere și continuă să fie nemulțumiți de schimbare mai ales pentru faptul că nu vine de la ei ci a fost impus de societate. Mediul de afaceri are o literatură întreagă pe această temă, universitarii, în cea mai mare parte sunt încă în confuzie. În contact direct cu copiii, profesorii din preuniversitar sunt mult mai aproape de a înțelege vremurile de schimbare pe care le trăim, mult mai dispuși să facă pașii necesari în această direcție.
Seducția
Schimbarea legii a dat speranță oamenilor care vor dezvoltarea competențelor și o ucenicie reală a tinerilor în controlul și transformarea energiei. Se poate spera încă la o autonomie a unităților de învățământ, la deschiderea acestora spre mediul în care își desfășoară activitatea și la o implicare a acestuia mai mare în deciziile școlii. Cei care răspund de calitatea educației pot spera să plătească diferențiat profesorii, în funcție de calitatea muncii. Elevii mai pot spera că se va schimba programa și stilul de predare, astfel încât să determine o participare reală a lor, nu doar o implicare formală. Pot visa la programe pe calculator care să le arate cum să controleze energia și să îi ajute să își evalueze capacitatea de control a ei în evaluarea și transformarea realității. Putem spera și la o finanțare echivalentă cu 6% din PIB, care să permită realizarea mijloacelor și perfecționărilor prin care educația să devină mai bună. Legea este minunată, ne lasă să visăm.
Abandonul
Primul abandon a fost când a fost votată legea bugetului, pentru educație alocându-se 3,6%. Vrem reformă, schimbare dar toate să fie gratis. Să admitem că guvernanții nu au înțeles pe deplin importanța educației și cererea de schimbare. Că fiind an electoral vor să investească în ce se vede ori în campaniile electorale, că vor să își șteargă păcatele prin refacerea salariilor bugetarilor. O politică de neglijare a educației, numită prioritate numai la televizor și în campaniile electorale. Diferența este însă prea mare deci respectul față de lege și împlinirea ei prea mic.
Al doilea abandon este chiar mai mult, un sabotaj. Cu concursul Ministerului Educației politicienii au blocat alocarea banilor pentru proiectele finanțate din fonduri europene ale instituțiilor din învățământul preuniversitar, deși acești bani sunt prevăzuți în legea bugetului și se întorc înapoi cel puțin dublați din sumele alocate de UE. Majoritatea inspectoratelor școlare nu au primit bani pentru finanțarea activităților din acest an, pentru plata oamenilor care lucrează în ele. Deși au scopul de a dezvolta resurselor umane din învățământ, prin care s-ar mai putea face câțiva pași pe calea unei reale schimbări, aceste proiecte sunt pe cale de a fi blocate. Dar ca să fie lucru curat împotriva educației de bază, la universități nu sunt blocate fondurile.
Concluzia
Să nu ne așteptăm prea devreme la transformări reale în educație. Schimbările de formă și de metodologii nu înseamnă nimic dacă nu se întâmplă o schimbare de direcție și de abordare din partea profesorilor. Acest lucru nu se poate face însă fără o muncă temeinică de clarificare și formări masive, în alt spirit decât cel cu care sunt obișnuiți. Politicul sugrumă acum educația pentru că ar vrea ca totul să se întâmple gratis, fără nici un efort din partea societății, iar accesul la alte finanțări să fie blocat, ca să ducă banii unde vrea el. Din aceste motive educația este acum îndreptățită să ceară politicului, indiferent că este la putere sau în opoziție, să aibă decența să nu-i mai pomenescă numele în campaniile electorale, să nu mai ceară voturi în numele ei, și până când legea ei nu va fi respectată, să nu mai fie numită prioritate.

sâmbătă, 31 martie 2012

Competențe și valori


            Acest articol oferă un răspuns la provocările din comentariile de la articolele precedente (contributors.ro) despre competență formulate de d-l Radu D.L.Popescu. Sper ca articolul să întrunească și exigențele de claritate, deși este relativ greu, uneori imposibil să prezinți simplu lucruri care prin natura lor nu sunt tocmai simple. Mulțumesc de  comentarii, mă ajută să (îmi) clarific perspectiva propusă.

            Nu se poate discuta de competență dacă nu este libertate și decizie exprimată
            La întrebarea despre competența tăietorului de lemne, nu putem spune că un tăietor care mânuiește drujba cu o eficiență extraordinară este și competent. Dacă puterea lui de decizie este redusă, el doar executând ordine, atunci, din perspectiva angajatorului poate fi socotit foarte competent. În acest caz nu se pune de fapt problema unei competențe reale ci numai a eficienței îndeplinirii unei sarcini, deoarece libertatea lui de decizie este limitată. Doar când omul are libertatea de a decide asupra actelor sale se poate pune problema evaluării competenței. Cel care impune o anumită acțiune cuiva este cel care își asumă și decizia, dar și evaluarea ei din perspectiva competenței.
            Un om care ține la echilibrul natural probabil nu va accepta o meserie care distruge mediul. Dacă are nevoie să taie lemne omul o poate face cu respect față de pădure. Va alege copacii uscați sau bolnavi care ar putea chiar să o pună în pericol. Competența înseamnă și grijă dar și o acțiune din proprie inițiativă în sensul menținerii unei situații în anumiți parametrii, chiar dincolo de presiunile din sistem în favoarea unui anumit mod de a face lucrurile. Menținerea pădurii în viață și a unei relații pe termen lung cu aceasta ar trebui să fie o grijă a tăietorului de lemne dincolo de un contract de muncă. Asta în cazul în care nu este bolnavă toată pădurea, există și astfel de cazuri în care trebuie realizată defrișarea, atunci s-ar cere însă și reîmpădurirea.
           
            Întâlnirea cu valorile - Binele       
            Putem spune că așa ar fi bine ca tăietorul să acționeze, cu respect pentru viața pădurii, deoarece astfel este realizat atât interesul propriu cât și cel al semenilor, ce nu vor mai fi afectați de defrișare. Apare ceea ce se numește o valoare - poziția adoptată este una valoroasă în sensul binelui.
            Prin înțelesul general al termenului competența este legată direct de bine, competent este cel ce face bine ceea ce face. Aceasta nu este încă o referire precisă deoarece chiar dacă face bine ceva, acel lucru ar putea avea efecte negative. Clarificarea definiției competenței prin luarea în considerare a viabilității sistemului în care ea este cerută, impunerea asumării responsabilității în fața acestuia și a interacțiunilor lui cu celelalte sisteme, sunt elementele de noutate pe care le-am propus legat de interpretarea competenței. Clarificarea scoate în evidență și legătura strânsă între competență și valori.
            Pe măsură ce sunt evaluate efectele produse în sistemul propriu la nivelul unor sisteme mai mari, care îl înglobează, șansa omului de a face bine ceea ce face este tot mai mare. El ar putea determina chiar evoluția sistemului din care face parte spre o armonie a lui cu celelalte sisteme. Astfel sistemul educativ este centrat pe adevăr, informare, mai puțin pe bine, frumos, participare. Prin aceasta el ignoră nevoia societății de a avea oameni care fac bine ceea ce fac, atenți la consecințele faptelor lor, participanți mulțumiți de viața pe care o trăiesc. Încercarea mea de a clarifica și dezvolta înțelegerea conceptului de competență ține de această nevoie resimțită de a face o educație bună, în care și binele și frumosul contează. Privind la interacțiunile sistemului educativ cu omul și celelalte sisteme din societate putem lua repere bune privind direcția de înaintare.

Adevărul
            Tăietorul ar putea ști la ce efecte conduce defrișarea masivă, dar să nu îl intereseze. Știe adevărul dar nu își face griji pentru viața pădurii. Este în acest caz adevărul o valoare? Această cunoștință are importanță numai dacă lui îi pasă, dacă și-a asumat grija colectivă, dacă este atent la soarta sistemului din care face parte. Un alt om știe doar că oamenii cu casele aflate în aval de dealurile de pe care el taie pădurile vor fi afectați de inundație dacă plouă mai consistent. Adevărul că de ceea ce el face ar putea depinde soarta altor oameni poate fi mai important și mai semnificativ decât cunoașterea teoretică a tuturor efectelor defrișărilor. Un adevăr mic, luat în seamă, poate fi mai util decât un adevăr extraordinar, neasumat.
            Prin educația curentă ne străduim să transmitem adevărul global, marile cuceriri ale științei privind cunoașterea lumii, să înarmăm omul cu instrumentele pe care ea le-a pus la punct. Dar neglijăm faptul că ele pot fi utilizate la fel de ușor și pentru a face rău.
            De obicei vedem, apreciem valorile noastre și vrem să le impunem altora. O nevoie de stabilitate ne face să încercăm să ne reproducem ca ființe spirituale, să facem pe alții cât mai asemănători nouă. Această nevoie stă la baza transmiterii memelor dar și la baza pedagogiei centrată pe cunoștințe. Credem că dacă ne împărtășim unii altora ce este bine, frumos și adevărat toți vom ajunge să credem la fel, și astfel vom fi toți fericiți. Până nu devine responsabilă orice cunoaștere „obiectivă” este doar ca o soluție „de-a gata” care vrea să cuprindă cât mai multe minți, ca urmare a unei credințe primitive că dacă toți gândesc la fel va fi pace și înțelegere. Încă privim valorile ca destinații, nu ca stații pe un drum al propriei integrări. Nu este prea comodă conviețuirea cu mentalitatea călătorului, vrem să știm că am ajuns la destinație și nu trebuie să mai facem efort de a căuta binele, frumosul și adevărul.
            Gândirea sistemică, analizarea responsabilității și a consecințelor faptelor nu prezintă interes pentru educația centrată pe cunoștințe. De exemplu chiar subiectul poluarea este abordat teoretic, copiii pot ști de marile surse de poluare din industrie, etc., dar nu sunt făcuți atenți la modul în care ei degradează mediul prin obiceiurile pe care le au și nu se urmărește conștientizarea/ responsabilizarea astfel încât să nu mai facă fapte ce degradează mediul. În sistemul actual ei ne pot spune toate sursele de poluare, dar continuă să arunce resturi pe jos, etc.
            Este evident că nu poate exista competență fără adevăr. Trebuie să știi ca să poți acționa corect, dar centrul de greutate nu trebuie să fie pe ce știe ci pe modul în care se acționează cu ce se știe, deci mai departe decât cunoașterea, spre modul cum ea este folosită. Poți face bine ceea ce faci dacă nu ignori consecințele ci le cauți și le evaluezi. Ori aici nu mai este doar o cunoaștere simplă a lucrurilor ci și a legăturilor, interdependenței dintre ele, consecințele faptelor, etc.

Frumosul
            Participarea omului la mediul în care se află este determinată și de criterii estetice. Nu cred că cineva și-ar construi o cabană într-o zonă în care au rămas doar cioatele copacilor tăiați, sau că ar permite defrișarea nemiloasă a pădurii în preajma ei. Frumusețea și armonia naturii poate fi sporită sau măcar menținută de om pentru ca și el să beneficieze din asta.        
            Dincolo de criteriul estetic cred că frumosul este legat mai ales de exercițiul percepției armoniei întregului și a complexității. Nu sunt frumoase lucrurile simple, banale, ci cele cu o structură complexă și armonioasă. O petală de trandafir nu este frumoasă singură, dar gruparea lor într-o floare este. Un om nu este frumos doar prin trăsăturile fizice, armonia interioară, împăcarea cu sine și cu viața, pun pe fața sa acea seninătate, disponibilitate și deschidere care îl fac cu adevărat atractiv și respectabil. Ori toate acestea sunt rezultatul unei măiestrii, a organizării interioare. Talentele deosebite, apreciate datorită unor opere care îți pot tăia suflarea, impresionează prin harul și puterea artistului de a aduce la lumină asemenea lucrări. Armonia naturii, extraordinara varietate și exuberanță a acesteia, bogăția și complexitatea ei ne poate da un sentiment de încântare și smerenie nemaipomenită prin conștientizarea acestui mister nemaipomenit care este viața.
            Frumosul este probabil acea emoție a participării la o armonie a naturii, la misterul vieții și a descoperirii puterilor persoanei umane, la un întreg supraindividual armonios cu semenii, etc. Perceperea lor nu poate fi realizată dacă nu este o atenție orientată spre clarificarea participării, analiza emoțiilor legate de participare, organizarea lor.
            Un exemplu perceptiv integrat - câți oameni, în fuga zilei de astăzi, cunosc adevărul, apreciază măiestria și frumosul, și recunosc binele făcut de mica frunză a unei plante ce transformă ploaia de soare, puțin pământ, aer și apă, în oxigen și hrană indispensabilă pentru alte ființe? Un lucru considerat simplu, banal pentru cei mai mulți, de care prea puțin ne minunăm, dar imposibil de apreciat la adevărata valoare. Un joc prin care organisme imense primesc cu grijă, preiau energia micului foton, apoi leagă și dezleagă atomii cu ea (situația unei frunze de aproximativ 1 cm care lucrează cu atomii și electronii este cam ca și cum Pământul ar lucra cu obiecte de dimensiunea unei cireșe)
            Adevărul nu este întreg fără a avea și perspectiva armoniei, a emoției și sentimentelor pe care ni le procură misterul participării. Competența evaluează calitatea participării și efectele ei, nu funcționează fără adevăr și arta de a evalua „perceptiv” ansamblul în care ea se manifestă.  
           
            Valori complexe
            Societatea propune valori complexe, una dintre cele mai importante este patriotismul. Mai este de actualitate? Ce ar putea să cuprindă? Este doar un orgoliu național manifestat mai ales la întrecerile sportive sau o recunoaștere față de o matrice spirituală în care intră nu numai oamenii și modul lor de viață ci și mediul în care își duc zilele? 
            Grija tăietorului de lemne care respectă pădurea pentru semenii lui este probabil un act de un patriotism mai ridicat decât a politicienilor care promit diguri dar sunt indiferenți la tăierea pădurilor. Această valoare complexă, considerată importantă, patriotismul, nu este o dragoste idilică pentru o țară de vis ci actul iubirii și a grijii pentru aproapele, pentru mediul de viață, pentru comunitate și binele învățat împreună. Nu cred că poate iubi țara sa cineva care nu îi iubește pe cei din imediata apropiere. Nu au mers românii la război ca să apere o țară pe care nu o văzuseră niciodată ci pentru a proteja casa, pe cei dragi și apropiați, obiceiurile și modul lor de a fi, îndepărtând pe cei care le amenințau.
            Dragostea de țară vine numai odată cu extinderea grijii pentru întreg neamul, pentru toți cei care îi vorbesc limba, buni sau răi, pentru prezentul și viitorul lor. Spre exemplu un om sau un politician care spumegă de ură față de politicienii din alt partid, nu își iubește țara, nu i-a îmbrățișat cu drag pe toți compatrioții. La nevoie, cu siguranță ignoră interesul național în favoarea celui personal sau de grup, ceilalți pot fi neglijați sau chiar urâți. Valoarea importantă pentru un popor care este iubirea de care sunt în stare cetățenii lui între ei, nu este valabilă dacă doar se proclamă dar nu este trăită. Nici nu poți iubi din prima până departe, trebuie să începi cu cei de aproape. Nu poți nici măcar exclude pe cei cu fapte rele căci te poți situa în tabăra celor care condamnă ființa omului, nu faptele lui. Iubirea cea mai mare se naște din una mică, dar bine îngrijită, care vede virtuțile și îndrăgește tot mai mult oamenii frumoși.
            Virtuțile asumate prin alegerea religiei creștine sunt iertarea și înțelepciunea. Ca să fie cu adevărat om oricine trebuie să își dovedească înțelepciunea cuprinzătoare, nu răutatea și intransigența, căci nimeni nu este perfect, învățarea se face împreună.
           
           
Între valorile proclamate și cele asumate
            Deci care ar fi mai importante, valorile proclamate, descoperite de alții și impuse tuturor  sau cele asumate? Competența determină recunoașterea naturală a valorilor, ea poate crește numai odată cu ele, prin evaluarea lor. Cunoașterea obiectivă este doar conștientizare și ne obligă la neutralitate față de valori. Trebuie să fim subiectivi și să iubim, să ne implicăm în mediul de viață ca să acționăm în sensul protejării acestuia. Valorile „mici” din preajmă, trăite și asumate pot fi mai utile decât cele „mari”, de departe. Competența este astfel îmbinarea armonioasă dintre subiectiv și obiectiv, între individual și colectiv, global și local.
            Pe măsură ce asumarea întregului și a unei relații bune cu mediul și semenii, impuse de dorința de a fi competent crește, va crește și o cunoaștere cu adevărat utilă, se vor identifica modul și rațiunea unei bune acțiuni, care nu perturbă frumusețea și armonia ci ne fac părtași la ea. Acestea cresc laolaltă sub umbrela competenței, a atenției de a respecta anumite lucruri, de a menține trecerea prin timp în mișcare bine echilibrată și cu înaintare în direcția progresului individual și de grup.

joi, 29 martie 2012

Cunoștințe vs competențe



            În jurul articolului precedent despre revoluția adusă de competențe în educație au apărut o serie de discuții care m-au determinat să încerc să clarific noțiunile. Problema cunoștințe vs competențe este una foarte importantă pentru învățământ și de soluționarea ei depinde modul în care se va face pregătirea elevilor.
            Cea mai bună metodă de a evidenția diferențele este de a lua un caz concret, cât mai bine cunoscut. De aceea mă voi referi la competența de a conduce mașina. Sistemul care cere această calitate este societatea prin reglementările de transport pe drumurile publice. Pentru buna funcționare a acestuia nu este suficientă reglementarea și cunoașterea legislației ci și competența de a conduce a participanților la traficul auto. Această competență nu se verifică pe baza unui examen de cunoștințe ci prin unul practic, în situația reală. Cunoștințele sunt insuficiente deoarece nu garantează că posesorul lor le poate și aplica corect în trafic. Astfel sunt candidați care au promovat de 7 ori examenul teoretic, rezolvă corect probe de îndemânare, dar din cauza faptului că nu își pot controla emoțiile în trafic, pică la proba practică. Nu cred că este cineva care ar fi de acord cu eliminarea probei practice la acest examen. Ar fi o dovadă de iresponsabilitate din partea sistemului o astfel de decizie, a cărei consecințe ar fi greu de evaluat.
            Analizând puțin mai detaliat vedem că competența are cel puțin o dimensiune suplimentară față de orice fel de cunoștințe. Ea ne arată și cum sunt folosite cunoștințele în situații reale. Competența de a conduce presupune controlul variabilelor procesului aflat în curs de desfășurare.  Variabilele pot fi de exemplu viteza mașinii, direcția de deplasare, utilizarea semnalelor privind manevrele efectuate, respectarea indicatoarelor, situația din trafic, controlul emoțiilor, etc. Fără un control asupra acestora în orice moment pot să apară probleme. Competența înseamnă deci controlul variabilelor sau, cum ar spune Rădulescu Motru, realizarea unei bune imagini kinestezice a ceea ce trebuie făcut.
            Dacă exemplul pare trivial și inaplicabil la competențele mai complexe voi mai exemplifica pe un caz concret, legat chiar de comunicare, cu referire concretă la interacțiunea prin acest tip de articol, postat pe site. Orice autor poate înșira verzi și uscate dacă ne referim doar la cunoștințe, la fel și orice comentator a textului propus. Este plină lumea de maculatură și flecăreală (Heidegger). Dar dacă avem în vedere exigența competenței vom avea în vedere câteva variabile ce ne impun o calitate suplimentară a materialelor. Propun spre exemplificare 3 variabile care ne vor ajuta să facem puțină curățenie.
            Probabil cea mai importantă este poziționarea autorului/comentatorului. Din analiza tranzacțională putem deduce trei poziții principale ale unui participant la o interacțiune denumite Adult, Părinte și Copil. Poziționarea matură nu este aceea de Părinte, acesta este exponentul autorității, conservării a ceea ce există. Copilul este deschis spre învățare, implicare, acceptă noul și sugestiile necritic. Starea de Adult presupune o evaluare critică, deschisă a propunerilor venite din mediu și adoptarea unei poziții justificate față de influența, solicitarea acestuia. Să spunem că mediul ne propune să trecem la competențe. Copilul este de acord relativ ușor deoarece vrea să încerce ceva nou, cel situat în starea de Părinte va spune că nu avem motive să facem asta deoarece și cei care au făcut-o sunt cam debusolați, că, uite ce progres ne-au adus cunoștințele, că numai incapabilii se plâng de lipsa lor de eficiență. Un om în starea de Adult preia informația/perturbația din mediu și o analizează pe îndelete, chiar studiază implicațiile abordării noi față de cea veche și nu se grăbește să se pronunțe până nu își fundamentează punctul de vedere.
            O altă variabilă utilă, legată de prima, ar putea fi modul general de prezentare. Un articol care nu are o poziționare critică clară față de trecut și argumente bune pentru a convinge alt Adult să ia serios în considerare modificarea propusă, nu este complet. Criticismul fără a oferi și o soluție este o pierdere de vreme, în general se cunosc problemele, dar contribuția înseamnă soluție. O soluție care nu este trecută prin încercări critice ci este adoptată „heirupist” iarăși nu este satisfăcătoare pentru că este prea costisitoare. Nu ne permitem să încercăm n soluții, mai ales când este vorba de probleme ale unor sisteme mari.
            Calitatea demersului critic poate fi o altă variabilă. De exemplu referirea la o singură sursă, doar cu citate sau apeluri la autoritate (apropo, menționarea unor nume în acest articol este pentru a oferi referințe celor interesați), fără a pătrunde nici măcar contextul și rostul pentru care s-a scris textul din referință conduce la o susținere precară a noului punct de vedere. Alte variabile ar putea fi coerența generală a textului, respectarea topicii și a regulilor gramaticale, claritatea mesajului (a schimbării propuse în sistem), etc.
            Un competent are în vedere toate aceste variabile simultan, exact ca un conducător auto. Deci ceea ce depășește orice fel de cunoștință este capacitatea de control a variabilelor, calitatea grijii (atenție calitativă extinsă, nu îngrijorare), care nu poate fi evaluată decât în situații concrete. Cunoștința presupune să informezi elevul cum au făcut alții, competența înseamnă să fii atent, să evaluezi cum face el. Un competent înțelege și de ce face așa cum face, spre exemplu conducătorul auto înțelege că rostul semnalizării manevrelor este de a informa pe ceilalți participanți la trafic, iar un autor de articol știe că propunere trecerea unui sistem dintr-o stare în alta, o altă abordare față de ... un alt demers de lucru, etc.
            În mod asemănător se pot identifica variabilele care trebuie avute în vedere pentru realizarea unui demers competent și pentru noțiuni mult mai abstracte, de exemplu învățarea ecuației lui Schrodinger din mecanica cuantică. Modul de abordare specific acesteia stă și la baza celei mai precise teorii din fizică, electrodinamica cuantică. Toate interacțiunile de la nivelul atomului (inclusiv efectele relativiste) sunt avute în vedere și adăugate pe rând în ecuație. Așa se rafinează teoria și se obțin valori pentru constante fizice confirmate experimental până la o precizie de 30 de cifre după virgulă.
            De fapt, un demers identic se aplică și în dezvoltarea competenței, treptat luăm în vedere și sub control variabile din ce în ce mai fine, facem legăturile între ele și obținem o rafinare până la obținerea unei calități ridicate a acțiunii. Un astfel de demers este cu totul diferit de unul centrat pe cunoștințe. Se poate aplica pentru a oferi capacitatea de a ne folosi de cunoaștere ca de un instrument chiar și asupra celor mai complexe teorii și rafinate cunoștințe științifice.
            Rezumând, elementul central pe care îl vizează competența este extinderea grijii și a capacității omului de a urmări, controla și acționa simultan pe cât mai multe dimensiuni semnificative pentru o activitate dată. Însemnă trecerea de la preocuparea pentru dimensiunea bagajului de cunoștințe la grija pentru nivelul de utilizare de către student/elev a instrumentelor descoperite de cultura omenirii. Se întâmplă ceea ce propunea Heidegger, trecerea de la preocupare la grijă pentru o participare autentică. Rămâne de văzut dacă vrem să facem lucrurile cu grijă sau vom continua doar să fim preocupați de anumite aspecte, arbitrar alese. Alegerea elevilor este însă clară, ei nu mai vor să fie manipulați după cum credem noi, vor să învețe prin participare dar, din păcate pentru ei, abia acum învățăm dinamica grijii și extinderea  participării, abia acum înțelegem ce înseamnă un demers competent. (publicat pe contributors.ro)

luni, 19 martie 2012

Revoluția nevăzută din educație


Modificările majore care au avut loc în educație în ultimii ani, în toată lumea, cu deosebire determinate de reorientarea spre competențe, nu au fost propuse din perspectiva unor raționamente filozofice, pedagogice ori psihologice complexe cât mai ales pentru a satisface nevoi sociale. Experiența practică din mediul economic a țărilor dezvoltate a avut un cuvânt greu de spus în decizia de a abandona centrarea pe cunoștințe în favoarea centrării pe competențe.  Deoarece majoritatea celor implicați nu sesizează amploarea transformării și există încă mulți contestatari ai acestei schimbări de direcție, mai ales în mediul academic, oarecum detronat, ar trebui să vedem de ce ne aflăm pe drumul cel bun.
 Competența - un concept integrator
Un argument împotriva demersului orientat spre competențe este legat de lipsa unei definiții clare, operabile pentru acest concept. Diverși autori propun definiții descriptive, care nu întrunesc consensul, centrate pe ceea ce ea presupune la purtător – aptitudini, atitudini, etc. ori pe context.  
Conceptul poate fi însă foarte ușor explicat dacă abordăm problema sistemic. C.R. Motru a justificat bine faptul că omul și nevoile lui se formează în cadrul unor culturi, nu în legătură directă cu mediul. Prin activitatea pe care o desfășoară, omul participă la un sistem social și economic, la multe grupuri cu diferite culturi specifice, cu diverse câștiguri. Grupurile au cultura lor dar și nevoile lor de a supraviețui și a se dezvolta. Competența este exigența formulată de un grup către membrii lui pentru a-și asigura buna funcționare. O persoană incompetentă este de obicei eliminată din grup, dacă există o concurență între grupuri.
Privită dinspre individ, rădăcina latină a termenului, „competentia” tradus la noi prin „în stare” – care poate însemna și capabil, dar și prezent în ceea ce face, în situație (starea unui sistem fizic este dată de proprietățile lui la un moment dat). Cel care se vinde unor soluții prealabile este cumva pe pilot automat, căzut în starea de preocupare (dinainte ocupat), ratând starea prezentă, cum ar zice Heidegger. Astfel, numai cineva care are grijă (este atent) la ce face în momentul respectiv poate fi prezent, „în stare” și competent.
Înțelegerea dublă a acestui termen, în care sunt cuprinse deodată atât subiectul în starea sa, cât și participarea, integrarea acestuia în supraindividual, este chiar mai mult decât au sperat filozofii să găsească pentru a prezenta condiția umană. „Devenirea întru ființă” a lui Noica nu surprinde nuanțe așa profunde deoarece  nu poate scăpa de centrarea pe persoană. Înțelepciunea individuală nici nu poate ieși din această cursă, prin însăși formarea ei rămâne blocată pe individ.  Omul singular doar descoperă acum competența, impusă nu de o persoană ci prin înțelepciunea și cultura de grup, ca o nevoie a sa.  
Rolul important jucat de cultură abia acum iese în evidență. Dacă în trecut cultura era „de bon ton”, considerată necesară pentru afirmarea omului luat ca individ, acum este scoasă în evidență importanța și rolul ei social. Cultura organizațională identifică de fapt competențele și le cere de la membrii săi, mai mult sau mai puțin explicit, propunându-le și un mod de a fi. Capacitatea omului de a identifica cultura organizațională, de a se adapta și a lucra în spiritul ei, nu mai este o opțiune facultativă ci o condiție a menținerii și participării lui în acea organizație. Satisfacția lui de a lucra într-un grup depinde de potrivirea între cultura personală și cultura grupului. Un om moral nu poate rezista într-o organizație care disprețuiește această trăsătură de caracter și pune accent doar pe rezultate, indiferentă la mijloacele morale/imorale prin care acestea sunt atinse.
Abandonarea măsurii academice și regăsirea respectului pentru elevi
Un alt merit al acestei abordări este redarea libertății persoanei prin detronarea importanței acordată cunoștințelor pure. Prin orientarea spre cunoștințe se încerca un fel de înarmare a tânărului cu rețete de viață, și o aservire a sa în favoarea soluției preparate de „specialiști”. În general aceștia ar putea fi grupați  în două tabere. Prima este a celor care au ca emisferă dominantă emisfera dreaptă a creierului și de aceea pun accent pe supraindividual și propun aservirea omului unor idealuri sociale, chiar divinității, etc. A doua categorie este a celor cu dominanța pe emisfera stângă, ei nu pot sesiza contextul, relațiile îndepărtate, pun accent pe local, individual, motiv pentru care relativizează totul, de la existența lui Dumnezeu până la posibilitatea de a da un sens vieții.
Cunoașterea luată singură pendulează între aceste extreme dar nu se poate fixa pe o poziție deoarece este doar rezultatul unui act de judecată. Abia după completarea acestui act cu  experiența trăită și evaluată (proces plus rezultat) se poate realiza o sinteză. Prin implicarea ambilor factori, a obiectivității cunoașterii cu aprecierea subiectivă a experienței (individuale sau de grup), aceasta se transformă în cultură, care nu mai poate fi socotită nici obiectivă sau subiectivă, nici  facultativă sau obligatorie.
Sistemul de educație, bazat pe poziționarea pretinsă obiectivă oferită de cunoaștere, a exclus din educație cel mai important factor - participarea. Elevii, studenții nu pot avea de exemplu nici o poziție în fața unei cunoașteri obiective, multimilenare – spiritualitatea, sau multiseculare - știința omenirii. Tot aserviți rămân chiar dacă fac în clase experiențe, la care participă „activ” deoarece nu  decid ei rostul prezenței acelor cunoștințe acolo, societatea a decis pentru ei. Rolul pasiv, de simple instrumente de înregistrare a cunoștințelor și practicilor, nu mai este acceptat decât de puțini elevi. Rezistența opusă este una pasivă, a lipsei de interes real pentru ceea ce fac, implicare superficială și de scurtă durată, neglijență față de propria dezvoltare pe această cale. Lipsa de respect față de ei s-a răzbunat social prin detronarea academismului operată prin adoptarea competențelor ca țintă a educației.
În opoziție cu aceasta, dezvoltarea competențelor se poate face numai plecând de la actul participării și de la cultura în care trăiesc. Participarea este un act liber, cultura oferă și cere înțelepciune, iar competența este o participare înțeleaptă asumată, responsabilă, conștientă de sine și de implicațiile ei. Explorând cultura grupurilor, nu impunând-o, se poate dezvolta capacitatea persoanei umane de a se integra cu succes în mediul social și de a oferi maximul posibil potrivit vocației sale. Cunoașterea înseamnă rezultate impuse, competența vine prin activitate, cultură explorată și liber asumată.
Cultura grupurilor nu este o cultură academică. Aceasta este și ea tot cultura unui grup care se vrea exponentul obiectivității, care, supralicitând importanța cunoștințelor obiective, mai mult distruge creativitatea și potențialul tinerilor, după cum argumentează Ken Robinson. În fapt, cultură este mai mult ceea ce ne sugerează de exemplu termenul de „cultură agricolă”, o entitate vie (organismele, procesele vii plus toate operațiile de îngrijire a acestora) care produce și recolte dar nu se reduce la acestea. Cultura viței de vie este un proces anual a cărui recolte se culeg doar toamna. Educația a crezut că poate oferi elevilor doar fructele toamnei în loc să studieze rostul cultivării și procesul prin care ele se obțin. A oferit doar pește în loc să învețe elevii să pescuiască.
Un pas mic pentru educație, un pas mare pentru omenire
Acum intră în educație ceea ce în mediul economic avem deja - nevoia de experiență a lucrului în echipă, fără aceasta nici omul nu poate fi fericit, nici nu se mai poate face față provocărilor lumii contemporane. Munca devine astfel nu numai un mijloc de dobândire de resurse ci și o provocare privind capacitatea de învățare pentru integrare în sistem și conlucrare, de raportare la culturi și implicare atentă în procesele care au loc.
Trecerea operată în educație este impusă de o schimbare culturală profundă, urmare a unor frământări care au probabil mai mult de un secol de la debut. Crizele redefinirii societăților au adus inclusiv războaiele mondiale și situația incertă de astăzi. Totuși perspectivele ca urmare a schimbării sunt optimiste. În momentul în care competența și incompetența vor putea fi separate, fiecare grup, orice societate va avea șansa de a funcționa mult mai bine. Reorganizarea pe baze sănătoase, printr-o cultură conștientizată și asumată este în cele din urmă singura șansă pentru instituții și organizații. Exprimarea culturală a companiilor prin prezentarea viziunii și a modului în care se dorește realizarea ei a devenit deja o practică.
Ceea ce nu au putut impune teoreticienii a fost realizat pe calea naturală a dezvoltării societății. În ciuda inerției sistemului, a timpului necesar pentru conștientizarea și ameliorarea proceselor și a culturii proprii, educația, la nivel mondial, se dovedește a fi în prima linie a schimbării în bine a lumii. Este firesc, ea participă direct la schimbarea oamenilor și vede pe viu propria eficiență dincolo de teorii și premise. Pentru a fi cu adevărat de folos nu a ezitat să învețe din orice experiență socială și rezultatul este surprinzător.
Aș numi această schimbare una de suflet pentru că ea vine să valorifice și să ofere ceea ce descoperise și propusese C. Rădulescu Motru prin „Puterea sufletească”. Nevoia și arta de a construi caractere revine în actualitate pe o cale nouă, îmbogățită și eliberată de constrângerea specifică învățământului clasic. Asumarea de către om a apartenenței la un grup și responsabilitatea pentru calitatea acțiunilor lui în cadrul acestuia nu mai pot fi evitate. Competența ne invită să acceptăm aceste comportamente și astfel raportarea la ea va contribui la o creștere calitativă fără precedent pentru educație și societate.  
Publicat pe www.contributors.ro