Acest articol oferă un răspuns la provocările din comentariile de la articolele precedente
(contributors.ro) despre competență formulate de d-l Radu D.L.Popescu. Sper ca articolul să
întrunească și exigențele de claritate, deși este relativ greu, uneori
imposibil să prezinți simplu lucruri care prin natura lor nu sunt tocmai
simple. Mulțumesc de comentarii, mă
ajută să (îmi) clarific perspectiva propusă.
Nu se poate discuta de competență
dacă nu este libertate și decizie exprimată
La întrebarea despre competența
tăietorului de lemne, nu putem spune că un tăietor care mânuiește drujba cu o
eficiență extraordinară este și competent. Dacă puterea lui de decizie este
redusă, el doar executând ordine, atunci, din perspectiva angajatorului poate
fi socotit foarte competent. În acest caz nu se pune de fapt problema unei
competențe reale ci numai a eficienței îndeplinirii unei sarcini, deoarece
libertatea lui de decizie este limitată. Doar când omul are libertatea de a
decide asupra actelor sale se poate pune problema evaluării competenței. Cel
care impune o anumită acțiune cuiva este cel care își asumă și decizia, dar și
evaluarea ei din perspectiva competenței.
Un om care ține la echilibrul
natural probabil nu va accepta o meserie care distruge mediul. Dacă are nevoie
să taie lemne omul o poate face cu respect față de pădure. Va alege copacii
uscați sau bolnavi care ar putea chiar să o pună în pericol. Competența
înseamnă și grijă dar și o acțiune din proprie inițiativă în sensul menținerii
unei situații în anumiți parametrii, chiar dincolo de presiunile din sistem în
favoarea unui anumit mod de a face lucrurile. Menținerea pădurii în viață și a
unei relații pe termen lung cu aceasta ar trebui să fie o grijă a tăietorului
de lemne dincolo de un contract de muncă. Asta în cazul în care nu este bolnavă
toată pădurea, există și astfel de cazuri în care trebuie realizată defrișarea,
atunci s-ar cere însă și reîmpădurirea.
Întâlnirea cu valorile - Binele
Putem spune că așa ar fi bine ca
tăietorul să acționeze, cu respect pentru viața pădurii, deoarece astfel este
realizat atât interesul propriu cât și cel al semenilor, ce nu vor mai fi
afectați de defrișare. Apare ceea ce se numește o valoare - poziția adoptată
este una valoroasă în sensul binelui.
Prin înțelesul general al termenului
competența este legată direct de bine, competent este cel ce face bine ceea ce
face. Aceasta nu este încă o referire precisă deoarece chiar dacă face bine
ceva, acel lucru ar putea avea efecte negative. Clarificarea definiției
competenței prin luarea în considerare a viabilității sistemului în care ea
este cerută, impunerea asumării responsabilității în fața acestuia și a
interacțiunilor lui cu celelalte sisteme, sunt elementele de noutate pe care
le-am propus legat de interpretarea competenței. Clarificarea scoate în
evidență și legătura strânsă între competență și valori.
Pe măsură ce sunt evaluate efectele
produse în sistemul propriu la nivelul unor sisteme mai mari, care îl
înglobează, șansa omului de a face bine ceea ce face este tot mai mare. El ar
putea determina chiar evoluția sistemului din care face parte spre o armonie a
lui cu celelalte sisteme. Astfel sistemul educativ este centrat pe adevăr,
informare, mai puțin pe bine, frumos, participare. Prin aceasta el ignoră
nevoia societății de a avea oameni care fac bine ceea ce fac, atenți la
consecințele faptelor lor, participanți mulțumiți de viața pe care o trăiesc.
Încercarea mea de a clarifica și dezvolta înțelegerea conceptului de competență
ține de această nevoie resimțită de a face o educație bună, în care și binele
și frumosul contează. Privind la interacțiunile sistemului educativ cu omul și
celelalte sisteme din societate putem lua repere bune privind direcția de
înaintare.
Adevărul
Tăietorul ar putea ști la ce efecte
conduce defrișarea masivă, dar să nu îl intereseze. Știe adevărul dar nu își
face griji pentru viața pădurii. Este în acest caz adevărul o valoare? Această
cunoștință are importanță numai dacă lui îi pasă, dacă și-a asumat grija
colectivă, dacă este atent la soarta sistemului din care face parte. Un alt om
știe doar că oamenii cu casele aflate în aval de dealurile de pe care el taie
pădurile vor fi afectați de inundație dacă plouă mai consistent. Adevărul că de
ceea ce el face ar putea depinde soarta altor oameni poate fi mai important și
mai semnificativ decât cunoașterea teoretică a tuturor efectelor defrișărilor.
Un adevăr mic, luat în seamă, poate fi mai util decât un adevăr extraordinar,
neasumat.
Prin educația curentă ne străduim să
transmitem adevărul global, marile cuceriri ale științei privind cunoașterea
lumii, să înarmăm omul cu instrumentele pe care ea le-a pus la punct. Dar
neglijăm faptul că ele pot fi utilizate la fel de ușor și pentru a face rău.
De obicei vedem, apreciem valorile
noastre și vrem să le impunem altora. O nevoie de stabilitate ne face să
încercăm să ne reproducem ca ființe spirituale, să facem pe alții cât mai
asemănători nouă. Această nevoie stă la baza transmiterii memelor dar și la
baza pedagogiei centrată pe cunoștințe. Credem că dacă ne împărtășim unii
altora ce este bine, frumos și adevărat toți vom ajunge să credem la fel, și
astfel vom fi toți fericiți. Până nu devine responsabilă orice cunoaștere
„obiectivă” este doar ca o soluție „de-a gata” care vrea să cuprindă cât mai
multe minți, ca urmare a unei credințe primitive că dacă toți gândesc la fel va
fi pace și înțelegere. Încă privim valorile ca destinații, nu ca stații pe un
drum al propriei integrări. Nu este prea comodă conviețuirea cu mentalitatea
călătorului, vrem să știm că am ajuns la destinație și nu trebuie să mai facem
efort de a căuta binele, frumosul și adevărul.
Gândirea sistemică, analizarea
responsabilității și a consecințelor faptelor nu prezintă interes pentru
educația centrată pe cunoștințe. De exemplu chiar subiectul poluarea este
abordat teoretic, copiii pot ști de marile surse de poluare din industrie, etc.,
dar nu sunt făcuți atenți la modul în care ei degradează mediul prin
obiceiurile pe care le au și nu se urmărește conștientizarea/ responsabilizarea
astfel încât să nu mai facă fapte ce degradează mediul. În sistemul actual ei
ne pot spune toate sursele de poluare, dar continuă să arunce resturi pe jos,
etc.
Este evident că nu poate exista
competență fără adevăr. Trebuie să știi ca să poți acționa corect, dar centrul
de greutate nu trebuie să fie pe ce știe ci pe modul în care se acționează cu
ce se știe, deci mai departe decât cunoașterea, spre modul cum ea este
folosită. Poți face bine ceea ce faci dacă nu ignori consecințele ci le cauți
și le evaluezi. Ori aici nu mai este doar o cunoaștere simplă a lucrurilor ci
și a legăturilor, interdependenței dintre ele, consecințele faptelor, etc.
Frumosul
Participarea omului la mediul în
care se află este determinată și de criterii estetice. Nu cred că cineva și-ar
construi o cabană într-o zonă în care au rămas doar cioatele copacilor tăiați,
sau că ar permite defrișarea nemiloasă a pădurii în preajma ei. Frumusețea și
armonia naturii poate fi sporită sau măcar menținută de om pentru ca și el să
beneficieze din asta.
Dincolo de criteriul estetic cred că
frumosul este legat mai ales de exercițiul percepției armoniei întregului și a
complexității. Nu sunt frumoase lucrurile simple, banale, ci cele cu o
structură complexă și armonioasă. O petală de trandafir nu este frumoasă
singură, dar gruparea lor într-o floare este. Un om nu este frumos doar prin
trăsăturile fizice, armonia interioară, împăcarea cu sine și cu viața, pun pe
fața sa acea seninătate, disponibilitate și deschidere care îl fac cu adevărat
atractiv și respectabil. Ori toate acestea sunt rezultatul unei măiestrii, a
organizării interioare. Talentele deosebite, apreciate datorită unor opere care
îți pot tăia suflarea, impresionează prin harul și puterea artistului de a
aduce la lumină asemenea lucrări. Armonia naturii, extraordinara varietate și
exuberanță a acesteia, bogăția și complexitatea ei ne poate da un sentiment de
încântare și smerenie nemaipomenită prin conștientizarea acestui mister
nemaipomenit care este viața.
Frumosul este probabil acea emoție a
participării la o armonie a naturii, la misterul vieții și a descoperirii puterilor
persoanei umane, la un întreg supraindividual armonios cu semenii, etc.
Perceperea lor nu poate fi realizată dacă nu este o atenție orientată spre
clarificarea participării, analiza emoțiilor legate de participare, organizarea
lor.
Un exemplu perceptiv integrat - câți
oameni, în fuga zilei de astăzi, cunosc adevărul, apreciază măiestria și
frumosul, și recunosc binele făcut de mica frunză a unei plante ce transformă
ploaia de soare, puțin pământ, aer și apă, în oxigen și hrană indispensabilă
pentru alte ființe? Un lucru considerat simplu, banal pentru cei mai mulți, de
care prea puțin ne minunăm, dar imposibil de apreciat la adevărata valoare. Un
joc prin care organisme imense primesc cu grijă, preiau energia micului foton,
apoi leagă și dezleagă atomii cu ea (situația unei frunze de aproximativ 1 cm care
lucrează cu atomii și electronii este cam ca și cum Pământul ar lucra cu obiecte
de dimensiunea unei cireșe)
Adevărul nu este întreg fără a avea
și perspectiva armoniei, a emoției și sentimentelor pe care ni le procură
misterul participării. Competența evaluează calitatea participării și efectele
ei, nu funcționează fără adevăr și arta de a evalua „perceptiv” ansamblul în
care ea se manifestă.
Valori complexe
Societatea
propune valori complexe, una dintre cele mai importante este patriotismul. Mai
este de actualitate? Ce ar putea să cuprindă? Este doar un orgoliu național
manifestat mai ales la întrecerile sportive sau o recunoaștere față de o
matrice spirituală în care intră nu numai oamenii și modul lor de viață ci și
mediul în care își duc zilele?
Grija tăietorului de lemne care
respectă pădurea pentru semenii lui este probabil un act de un patriotism mai
ridicat decât a politicienilor care promit diguri dar sunt indiferenți la
tăierea pădurilor. Această valoare complexă, considerată importantă,
patriotismul, nu este o dragoste idilică pentru o țară de vis ci actul iubirii
și a grijii pentru aproapele, pentru mediul de viață, pentru comunitate și
binele învățat împreună. Nu cred că poate iubi țara sa cineva care nu îi
iubește pe cei din imediata apropiere. Nu au mers românii la război ca să apere
o țară pe care nu o văzuseră niciodată ci pentru a proteja casa, pe cei dragi
și apropiați, obiceiurile și modul lor de a fi, îndepărtând pe cei care le
amenințau.
Dragostea de țară vine numai odată
cu extinderea grijii pentru întreg neamul, pentru toți cei care îi vorbesc
limba, buni sau răi, pentru prezentul și viitorul lor. Spre exemplu un om sau
un politician care spumegă de ură față de politicienii din alt partid, nu își
iubește țara, nu i-a îmbrățișat cu drag pe toți compatrioții. La nevoie, cu
siguranță ignoră interesul național în favoarea celui personal sau de grup,
ceilalți pot fi neglijați sau chiar urâți. Valoarea importantă pentru un popor
care este iubirea de care sunt în stare cetățenii lui între ei, nu este
valabilă dacă doar se proclamă dar nu este trăită. Nici nu poți iubi din prima
până departe, trebuie să începi cu cei de aproape. Nu poți nici măcar exclude
pe cei cu fapte rele căci te poți situa în tabăra celor care condamnă ființa
omului, nu faptele lui. Iubirea cea mai mare se naște din una mică, dar bine
îngrijită, care vede virtuțile și îndrăgește tot mai mult oamenii frumoși.
Virtuțile asumate prin alegerea
religiei creștine sunt iertarea și înțelepciunea. Ca să fie cu adevărat om
oricine trebuie să își dovedească înțelepciunea cuprinzătoare, nu răutatea și
intransigența, căci nimeni nu este perfect, învățarea se face împreună.
Între valorile
proclamate și cele asumate
Deci care ar fi mai importante,
valorile proclamate, descoperite de alții și impuse tuturor sau cele asumate? Competența determină
recunoașterea naturală a valorilor, ea poate crește numai odată cu ele, prin
evaluarea lor. Cunoașterea obiectivă este doar conștientizare și ne obligă la
neutralitate față de valori. Trebuie să fim subiectivi și să iubim, să ne
implicăm în mediul de viață ca să acționăm în sensul protejării acestuia.
Valorile „mici” din preajmă, trăite și asumate pot fi mai utile decât cele
„mari”, de departe. Competența este astfel îmbinarea armonioasă dintre
subiectiv și obiectiv, între individual și colectiv, global și local.
Pe măsură ce asumarea întregului și
a unei relații bune cu mediul și semenii, impuse de dorința de a fi competent
crește, va crește și o cunoaștere cu adevărat utilă, se vor identifica modul și
rațiunea unei bune acțiuni, care nu perturbă frumusețea și armonia ci ne fac
părtași la ea. Acestea cresc laolaltă sub umbrela competenței, a atenției de a
respecta anumite lucruri, de a menține trecerea prin timp în mișcare bine
echilibrată și cu înaintare în direcția progresului individual și de grup.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu