Cunoștințe vs competențe

            În jurul articolului precedent despre revoluția adusă de competențe în educație au apărut o serie de discuții care m-au determinat să încerc să clarific noțiunile. Problema cunoștințe vs competențe este una foarte importantă pentru învățământ și de soluționarea ei depinde modul în care se va face pregătirea elevilor.

            Cea mai bună metodă de a evidenția diferențele este de a lua un caz concret, cât mai bine cunoscut. De aceea mă voi referi la competența de a conduce mașina. Sistemul care cere această calitate este societatea prin reglementările de transport pe drumurile publice. Pentru buna funcționare a acestuia nu este suficientă reglementarea și cunoașterea legislației ci și competența de a conduce a participanților la traficul auto. Această competență nu se verifică pe baza unui examen de cunoștințe ci prin unul practic, în situația reală. Cunoștințele sunt insuficiente deoarece nu garantează că posesorul lor le poate și aplica corect în trafic. Astfel sunt candidați care au promovat de 7 ori examenul teoretic, rezolvă corect probe de îndemânare, dar din cauza faptului că nu își pot controla emoțiile în trafic, pică la proba practică. Nu cred că este cineva care ar fi de acord cu eliminarea probei practice la acest examen. Ar fi o dovadă de iresponsabilitate din partea sistemului o astfel de decizie, a cărei consecințe ar fi greu de evaluat.

            Analizând puțin mai detaliat vedem că competența are cel puțin o dimensiune suplimentară față de orice fel de cunoștințe. Ea ne arată și cum sunt folosite cunoștințele în situații reale. Competența de a conduce presupune controlul variabilelor procesului aflat în curs de desfășurare.  Variabilele pot fi de exemplu viteza mașinii, direcția de deplasare, utilizarea semnalelor privind manevrele efectuate, respectarea indicatoarelor, situația din trafic, controlul emoțiilor, etc. Fără un control asupra acestora în orice moment pot să apară probleme. Competența înseamnă deci controlul variabilelor sau, cum ar spune Rădulescu Motru, realizarea unei bune imagini kinestezice a ceea ce trebuie făcut.

            Dacă exemplul pare trivial și inaplicabil la competențele mai complexe voi mai exemplifica pe un caz concret, legat chiar de comunicare, cu referire concretă la interacțiunea prin acest tip de articol, postat pe site. Orice autor poate înșira verzi și uscate dacă ne referim doar la cunoștințe, la fel și orice comentator a textului propus. Este plină lumea de maculatură și flecăreală (Heidegger). Dar dacă avem în vedere exigența competenței vom avea în vedere câteva variabile ce ne impun o calitate suplimentară a materialelor. Propun spre exemplificare 3 variabile care ne vor ajuta să facem puțină curățenie.

            Probabil cea mai importantă este poziționarea autorului/comentatorului. Din analiza tranzacțională putem deduce trei poziții principale ale unui participant la o interacțiune denumite Adult, Părinte și Copil. Poziționarea matură nu este aceea de Părinte, acesta este exponentul autorității, conservării a ceea ce există. Copilul este deschis spre învățare, implicare, acceptă noul și sugestiile necritic. Starea de Adult presupune o evaluare critică, deschisă a propunerilor venite din mediu și adoptarea unei poziții justificate față de influența, solicitarea acestuia. Să spunem că mediul ne propune să trecem la competențe. Copilul este de acord relativ ușor deoarece vrea să încerce ceva nou, cel situat în starea de Părinte va spune că nu avem motive să facem asta deoarece și cei care au făcut-o sunt cam debusolați, că, uite ce progres ne-au adus cunoștințele, că numai incapabilii se plâng de lipsa lor de eficiență. Un om în starea de Adult preia informația/perturbația din mediu și o analizează pe îndelete, chiar studiază implicațiile abordării noi față de cea veche și nu se grăbește să se pronunțe până nu își fundamentează punctul de vedere.

            O altă variabilă utilă, legată de prima, ar putea fi modul general de prezentare. Un articol care nu are o poziționare critică clară față de trecut și argumente bune pentru a convinge alt Adult să ia serios în considerare modificarea propusă, nu este complet. Criticismul fără a oferi și o soluție este o pierdere de vreme, în general se cunosc problemele, dar contribuția înseamnă soluție. O soluție care nu este trecută prin încercări critice ci este adoptată „heirupist” iarăși nu este satisfăcătoare pentru că este prea costisitoare. Nu ne permitem să încercăm n soluții, mai ales când este vorba de probleme ale unor sisteme mari.

            Calitatea demersului critic poate fi o altă variabilă. De exemplu referirea la o singură sursă, doar cu citate sau apeluri la autoritate (apropo, menționarea unor nume în acest articol este pentru a oferi referințe celor interesați), fără a pătrunde nici măcar contextul și rostul pentru care s-a scris textul din referință conduce la o susținere precară a noului punct de vedere. Alte variabile ar putea fi coerența generală a textului, respectarea topicii și a regulilor gramaticale, claritatea mesajului (a schimbării propuse în sistem), etc.

            Un competent are în vedere toate aceste variabile simultan, exact ca un conducător auto. Deci ceea ce depășește orice fel de cunoștință este capacitatea de control a variabilelor, calitatea grijii (atenție calitativă extinsă, nu îngrijorare), care nu poate fi evaluată decât în situații concrete. Cunoștința presupune să informezi elevul cum au făcut alții, competența înseamnă să fii atent, să evaluezi cum face el. Un competent înțelege și de ce face așa cum face, spre exemplu conducătorul auto înțelege că rostul semnalizării manevrelor este de a informa pe ceilalți participanți la trafic, iar un autor de articol știe că propunere trecerea unui sistem dintr-o stare în alta, o altă abordare față de ... un alt demers de lucru, etc.

            În mod asemănător se pot identifica variabilele care trebuie avute în vedere pentru realizarea unui demers competent și pentru noțiuni mult mai abstracte, de exemplu învățarea ecuației lui Schrodinger din mecanica cuantică. Modul de abordare specific acesteia stă și la baza celei mai precise teorii din fizică, electrodinamica cuantică. Toate interacțiunile de la nivelul atomului (inclusiv efectele relativiste) sunt avute în vedere și adăugate pe rând în ecuație. Așa se rafinează teoria și se obțin valori pentru constante fizice confirmate experimental până la o precizie de 30 de cifre după virgulă.

            De fapt, un demers identic se aplică și în dezvoltarea competenței, treptat luăm în vedere și sub control variabile din ce în ce mai fine, facem legăturile între ele și obținem o rafinare până la obținerea unei calități ridicate a acțiunii. Un astfel de demers este cu totul diferit de unul centrat pe cunoștințe. Se poate aplica pentru a oferi capacitatea de a ne folosi de cunoaștere ca de un instrument chiar și asupra celor mai complexe teorii și rafinate cunoștințe științifice.

            Rezumând, elementul central pe care îl vizează competența este extinderea grijii și a capacității omului de a urmări, controla și acționa simultan pe cât mai multe dimensiuni semnificative pentru o activitate dată. Însemnă trecerea de la preocuparea pentru dimensiunea bagajului de cunoștințe la grija pentru nivelul de utilizare de către student/elev a instrumentelor descoperite de cultura omenirii. Se întâmplă ceea ce propunea Heidegger, trecerea de la preocupare la grijă pentru o participare autentică. Rămâne de văzut dacă vrem să facem lucrurile cu grijă sau vom continua doar să fim preocupați de anumite aspecte, arbitrar alese. Alegerea elevilor este însă clară, ei nu mai vor să fie manipulați după cum credem noi, vor să învețe prin participare dar, din păcate pentru ei, abia acum învățăm dinamica grijii și extinderea  participării, abia acum înțelegem ce înseamnă un demers competent. (publicat pe contributors.ro)