Modificările
majore care au avut loc în educație în ultimii ani, în toată lumea, cu
deosebire determinate de reorientarea spre competențe, nu au fost propuse din
perspectiva unor raționamente filozofice, pedagogice ori psihologice complexe cât
mai ales pentru a satisface nevoi sociale. Experiența practică din mediul
economic a țărilor dezvoltate a avut un cuvânt greu de spus în decizia de a
abandona centrarea pe cunoștințe în favoarea centrării pe competențe. Deoarece majoritatea celor implicați nu
sesizează amploarea transformării și există încă mulți contestatari ai acestei
schimbări de direcție, mai ales în mediul academic, oarecum detronat, ar trebui
să vedem de ce ne aflăm pe drumul cel bun.
Competența - un concept integrator
Un
argument împotriva demersului orientat spre competențe este legat de lipsa unei
definiții clare, operabile pentru acest concept. Diverși autori propun
definiții descriptive, care nu întrunesc consensul, centrate pe ceea ce ea
presupune la purtător – aptitudini, atitudini, etc. ori pe context.
Conceptul
poate fi însă foarte ușor explicat dacă abordăm problema sistemic. C.R. Motru a
justificat bine faptul că omul și nevoile lui se formează în cadrul unor
culturi, nu în legătură directă cu mediul. Prin activitatea pe care o
desfășoară, omul participă la un sistem social și economic, la multe grupuri cu
diferite culturi specifice, cu diverse câștiguri. Grupurile au cultura lor dar
și nevoile lor de a supraviețui și a se dezvolta. Competența este exigența
formulată de un grup către membrii lui pentru a-și asigura buna funcționare. O
persoană incompetentă este de obicei eliminată din grup, dacă există o
concurență între grupuri.
Privită
dinspre individ, rădăcina latină a termenului, „competentia” tradus la noi prin
„în stare” – care poate însemna și capabil, dar și prezent în ceea ce face, în
situație (starea unui sistem fizic este dată de proprietățile lui la un moment
dat). Cel care se vinde unor soluții prealabile este cumva pe pilot automat, căzut
în starea de preocupare (dinainte ocupat), ratând starea prezentă, cum ar zice
Heidegger. Astfel, numai cineva care are grijă (este atent) la ce face în
momentul respectiv poate fi prezent, „în stare” și competent.
Înțelegerea
dublă a acestui termen, în care sunt cuprinse deodată atât subiectul în starea
sa, cât și participarea, integrarea acestuia în supraindividual, este chiar mai
mult decât au sperat filozofii să găsească pentru a prezenta condiția umană.
„Devenirea întru ființă” a lui Noica nu surprinde nuanțe așa profunde
deoarece nu poate scăpa de centrarea pe
persoană. Înțelepciunea individuală nici nu poate ieși din această cursă, prin însăși
formarea ei rămâne blocată pe individ.
Omul singular doar descoperă acum competența, impusă nu de o persoană ci
prin înțelepciunea și cultura de grup, ca o nevoie a sa.
Rolul
important jucat de cultură abia acum iese în evidență. Dacă în trecut cultura
era „de bon ton”, considerată necesară pentru afirmarea omului luat ca individ,
acum este scoasă în evidență importanța și rolul ei social. Cultura
organizațională identifică de fapt competențele și le cere de la membrii săi,
mai mult sau mai puțin explicit, propunându-le și un mod de a fi. Capacitatea
omului de a identifica cultura organizațională, de a se adapta și a lucra în
spiritul ei, nu mai este o opțiune facultativă ci o condiție a menținerii și
participării lui în acea organizație. Satisfacția lui de a lucra într-un grup
depinde de potrivirea între cultura personală și cultura grupului. Un om moral nu
poate rezista într-o organizație care disprețuiește această trăsătură de
caracter și pune accent doar pe rezultate, indiferentă la mijloacele morale/imorale
prin care acestea sunt atinse.
Abandonarea măsurii academice
și regăsirea respectului pentru elevi
Un
alt merit al acestei abordări este redarea libertății persoanei prin detronarea
importanței acordată cunoștințelor pure. Prin orientarea spre cunoștințe se încerca
un fel de înarmare a tânărului cu rețete de viață, și o aservire a sa în
favoarea soluției preparate de „specialiști”. În general aceștia ar putea fi
grupați în două tabere. Prima este a
celor care au ca emisferă dominantă emisfera dreaptă a creierului și de aceea
pun accent pe supraindividual și propun aservirea omului unor idealuri sociale,
chiar divinității, etc. A doua categorie este a celor cu dominanța pe emisfera
stângă, ei nu pot sesiza contextul, relațiile îndepărtate, pun accent pe local,
individual, motiv pentru care relativizează totul, de la existența lui Dumnezeu
până la posibilitatea de a da un sens vieții.
Cunoașterea
luată singură pendulează între aceste extreme dar nu se poate fixa pe o poziție
deoarece este doar rezultatul unui act de judecată. Abia după completarea
acestui act cu experiența trăită și
evaluată (proces plus rezultat) se poate realiza o sinteză. Prin implicarea
ambilor factori, a obiectivității cunoașterii cu aprecierea subiectivă a
experienței (individuale sau de grup), aceasta se transformă în cultură, care
nu mai poate fi socotită nici obiectivă sau subiectivă, nici facultativă sau obligatorie.
Sistemul
de educație, bazat pe poziționarea pretinsă obiectivă oferită de cunoaștere, a
exclus din educație cel mai important factor - participarea. Elevii, studenții
nu pot avea de exemplu nici o poziție în fața unei cunoașteri obiective,
multimilenare – spiritualitatea, sau multiseculare - știința omenirii. Tot
aserviți rămân chiar dacă fac în clase experiențe, la care participă „activ” deoarece
nu decid ei rostul prezenței acelor
cunoștințe acolo, societatea a decis pentru ei. Rolul pasiv, de simple
instrumente de înregistrare a cunoștințelor și practicilor, nu mai este
acceptat decât de puțini elevi. Rezistența opusă este una pasivă, a lipsei de
interes real pentru ceea ce fac, implicare superficială și de scurtă durată,
neglijență față de propria dezvoltare pe această cale. Lipsa de respect față de
ei s-a răzbunat social prin detronarea academismului operată prin adoptarea
competențelor ca țintă a educației.
În
opoziție cu aceasta, dezvoltarea competențelor se poate face numai plecând de
la actul participării și de la cultura în care trăiesc. Participarea este un
act liber, cultura oferă și cere înțelepciune, iar competența este o
participare înțeleaptă asumată, responsabilă, conștientă de sine și de
implicațiile ei. Explorând cultura grupurilor, nu impunând-o, se poate dezvolta
capacitatea persoanei umane de a se integra cu succes în mediul social și de a
oferi maximul posibil potrivit vocației sale. Cunoașterea înseamnă rezultate
impuse, competența vine prin activitate, cultură explorată și liber asumată.
Cultura
grupurilor nu este o cultură academică. Aceasta este și ea tot cultura unui
grup care se vrea exponentul obiectivității, care, supralicitând importanța
cunoștințelor obiective, mai mult distruge creativitatea și potențialul
tinerilor, după cum argumentează Ken Robinson. În fapt, cultură este mai mult ceea
ce ne sugerează de exemplu termenul de „cultură agricolă”, o entitate vie
(organismele, procesele vii plus toate operațiile de îngrijire a acestora) care
produce și recolte dar nu se reduce la acestea. Cultura viței de vie este un
proces anual a cărui recolte se culeg doar toamna. Educația a crezut că poate
oferi elevilor doar fructele toamnei în loc să studieze rostul cultivării și
procesul prin care ele se obțin. A oferit doar pește în loc să învețe elevii să
pescuiască.
Un pas mic pentru educație,
un pas mare pentru omenire
Acum
intră în educație ceea ce în mediul economic avem deja - nevoia de experiență a
lucrului în echipă, fără aceasta nici omul nu poate fi fericit, nici nu se mai
poate face față provocărilor lumii contemporane. Munca devine astfel nu numai
un mijloc de dobândire de resurse ci și o provocare privind capacitatea de învățare
pentru integrare în sistem și conlucrare, de raportare la culturi și implicare atentă
în procesele care au loc.
Trecerea
operată în educație este impusă de o schimbare culturală profundă, urmare a
unor frământări care au probabil mai mult de un secol de la debut. Crizele
redefinirii societăților au adus inclusiv războaiele mondiale și situația
incertă de astăzi. Totuși perspectivele ca urmare a schimbării sunt optimiste.
În momentul în care competența și incompetența vor putea fi separate, fiecare
grup, orice societate va avea șansa de a funcționa mult mai bine. Reorganizarea
pe baze sănătoase, printr-o cultură conștientizată și asumată este în cele din
urmă singura șansă pentru instituții și organizații. Exprimarea culturală a
companiilor prin prezentarea viziunii și a modului în care se dorește realizarea
ei a devenit deja o practică.
Ceea
ce nu au putut impune teoreticienii a fost realizat pe calea naturală a
dezvoltării societății. În ciuda inerției sistemului, a timpului necesar pentru
conștientizarea și ameliorarea proceselor și a culturii proprii, educația, la
nivel mondial, se dovedește a fi în prima linie a schimbării în bine a lumii.
Este firesc, ea participă direct la schimbarea oamenilor și vede pe viu propria
eficiență dincolo de teorii și premise. Pentru a fi cu adevărat de folos nu a
ezitat să învețe din orice experiență socială și rezultatul este surprinzător.
Aș
numi această schimbare una de suflet pentru că ea vine să valorifice și să
ofere ceea ce descoperise și propusese C. Rădulescu Motru prin „Puterea
sufletească”. Nevoia și arta de a construi caractere revine în actualitate pe o
cale nouă, îmbogățită și eliberată de constrângerea specifică învățământului
clasic. Asumarea de către om a apartenenței la un grup și responsabilitatea
pentru calitatea acțiunilor lui în cadrul acestuia nu mai pot fi evitate.
Competența ne invită să acceptăm aceste comportamente și astfel raportarea la
ea va contribui la o creștere calitativă fără precedent pentru educație și
societate.
Publicat pe www.contributors.ro
Publicat pe www.contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu