De ce nu iubeşte clerul filosofia?

           Filosofia are cel puţin două înţelesuri. Observăm asta şi la Sfântul Ioan Gură de Aur şi la Martin Heidegger. Ea poate fi iubire adevărată de înţelepciune, dar şi o preocupare, prin care unii oameni încearcă să se ridice deasupra altora. Pe prima filozofie acest sfânt o extrage din creştinism, o slujeşte şi o propune ca principală grijă a creştinului. O distilare foarte fină a filozofiei creştine de viaţă face şi Heidegger, care spune ce spun toţi sfinţii adevăraţi – viaţa devine autentică numai dacă este trăită întru moarte, iar căderea este să faci jocul impersonalului, să te laşi pradă lumii. În ciuda unei clarificări fără precedent pentru partea omului din relaţia cu Dumnezeu, filozofia lui este ignorată, mulţi îl consideră chiar ateu, deşi el dispreţuia ateismul şi s-a numit pe sine  teolog al vieţii creştine factice.

Simţind creştinismul din spatele filozofiei sale, chemarea la modestie, ieşirea de sub vraja carierei şi a formalismului academic, Heidegger nu este iubit nici de filosofii de carieră. Aşadar, nu ne mirăm că nu îl prezintă la adevărata sa valoare. Ceea ce mă intrigă şi aş dori să explic este de ce nu se foloseşte creştinismul, în special clerul, de filozofia sa, pentru a realiza o ieşire a omului din lume, prima condiţie a mântuirii sale. Putem înţelege aceasta urmărind destinul unui mare filozof român, Nae Ionescu.

Urmare a unui studiu consecvent, bazat pe tradiţia ortodoxă, el a reuşit să vadă alunecările de la această credinţă. Astfel, el identifică două moduri fundamentale de raportare la lume şi de abordare a vieţii, pe care le numeşte modul magic şi cel mistic. Prin primul denumeşte ceea ce face omul pentru a se extinde pe sine, pentru a cuprinde cât mai multă avere, putere şi influenţă asupra altora. Prin abordarea mistică omul se face tot mai mic şi caută să înţeleagă semenii, să stabilească cu ei relaţii pline de respect şi de cooperare. Nu adună înţelepciune ca să poată extinde stăpânirea, să câştige onoruri în lume, ci pentru a creşte în iubire. Pentru mistic iubirea este calea de cunoaştere cea mai profundă şi cel mai important lucru. De aceea creştinul adevărat este cel care lucrează asupra sa însuşi, nu cel care, sub febra învăţării altora, este orientat spre exterior.

Conştientizând acestea, a criticat adesea şi orientările patriarhului Miron Cristea, care, din acest motiv, nu îl avea deloc la inimă. Am putea spune că avea chiar un ghimpe cu totul necreştin împotriva lui, altfel cum am putea explica afirmaţia că chipul diavolului din tinda bisericii mitropolitane este chipul lui Nae Ionescu? Asta în ciuda faptului că, potrivit lui Mircea Vulcănescu, el nu propunea un mesaj nou, propriu, ci redescoperirea valorilor ortodoxe, iar după părintele Calciu era un credincios practicant şi prin aceasta un propovăduitor. Pentru patriarh Nae Ionescu era doar gazetarul care râvneşte mai mult din partea instituţiei pe care el o conduce.

Aşa sunt resimţiţi filozofii şi creştinii care cer clerului o atitudine mistică. Clericilor li se pare că aceştia doresc să ia din puterea lor, chiar să le ia locul ca lideri de opinie, ca şi conducători spirituali. Însă, fiind aplecaţi către o atitudine magică, ei nu înţeleg demersul mistic, ci îl văd ca pe un pericol, de aceeaşi factură magică, deşi nici vorbă de aşa ceva; un mistic vrea doar iubire.

Prea puţini clerici iubesc filozofia adevărată, care i-ar putea lumina şi menţine în adevărata ortodoxie. Fără ea, în biserică ei se comportă ca şi conducători, nu ca slujitori ce trebuie să se facă mai mici decât creştinii pe care îi slujesc. După modelul magic, care a cuprins occidentul, ei propun mântuire individuală, în locul intrării în biserica mântuitoare din Duh. Adevărata biserică nu mai este recunoscută în comunitatea de iubire între credincioşi după chipul iubirii lui Hristos, ci într-o comunitate de interese, adesea prea lumeşti. La aceşti clerici este semnificativă diferenţa între ce spun, după rânduiala liturghiei, repetând cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu, a legii celei noi…” şi ceea ce fac – se împărtăşesc doar ei. Acest cler a devenit o castă, în care, ca în noul statul al BOR, nici mirenii, dar nici preoţii obişnuiţi, nu mai au un cuvânt de spus decât în probleme administrative, ca şi cum în ei nu ar mai lucra Duhul Sfânt.

Slujitorii care au devenit stăpâni peste vie, nu mai recunosc şi nu slujesc nevoia creştinilor de a deveni fii a lui Dumnezeu. Aceasta ar implica moartea pentru lume şi onorurile ei, abandonarea atitudinii magice şi cunoaşterea prin iubire. În locul lor preferă bucuriile lumii şi a măririi personale. Putem da vina pe noi, pentru că aşa suntem şi noi, majoritatea. Putem spune şi că suntem aşa din cauza lor. Dar a da vina unii pe alţii şi a nu trece la propria schimbare, este tot o atitudine magică.

Nu semnalez acestea pentru a învinui clericii, sper să îşi evalueze singuri modul de abordare – mistic sau magic, ci pentru invita ambele părţi la mai multă iubire de înţelepciune. Puterea noastră este în iubirea dintre noi, prin ea ne tragem sus, unii pe alţii, în împărăţia lui Dumnezeu. Din păcate tot mai mulţi credem că iubirea este bucuria pe care ne-o oferă ceilalţi, în locul bucuriei pe care noi o aducem altora. Credem că iubim dacă alţii ne fac fericiţi, nu dacă noi îi facem pe ei… Însă nu aceasta e iubirea cu care ne-a iubit Hristos - ea este una a jertfei de sine. Până când, de bună voie, nu vom jertfi şi noi chipul nostru, căzut în magia lumii, nu ne vom naşte din nou, nu vom fi cu adevărat înţelepţi. Cât timp vom iubi mai mult lumea şi pe noi decât pe Hristos, şi nu ne vom schimba după chipul Lui, vom rămâne prizonierii magiei, prinşi într-o nesfârşită şi dureroasă bătălie pentru afirmarea de sine (prin ce doriţi dv. – avere, poziţie socială, autoritate, măiestrie, etc.).

Ioan Vlaşin

Aparut pe ziare.com

Lecţia lui Colţ Alb despre cele două tipuri de educaţie

 La prima vedere cartea lui Jack London este una de aventuri, pentru copii. Am luat-o în mână ca să mă reconfortez într-o viziune de copil, dar parcurgând textul înţelegeam cu totul altceva. Nu demult citisem despre cele două tipuri de culturi prezentate de Riane Eisler  (cultura dominatoare şi cultura parteneriatului) şi acum înţelegeam că în carte era descrisă educaţia corespunzătoare lor.  Riane Eisler a scris prefaţa la cartea lui Marshall Rosenberg – „Adevărata educaţie pentru o viaţă împlinită”. (Fragmente din această carte şi un film realizat pentru prezentarea cărţii lui Riane „Tomorrow Children” sunt postate pe site-ul www.neweducation.ro. La fel câteva fragmente din filmul Colţ Alb ce ilustrează cele susţinute în continuare.) Ea susţine, la fel ca alţi autori, că aceste două culturi sunt prezente în lume, dar influenţa decisivă asupra societăţii o are cultura dominatoare. Dintre caracteristicile ei amintim: orientarea spre relaţii de dominare şi control între indivizi, competiţie, concurenţă, rezolvarea neînţelegerilor prin conflict, violenţă, exploatarea omului şi a mediului. În opoziţie, cultura partenerială promovează relaţii de respect reciproc, dialogul, comunicarea nonviolentă, echitate, compasiune, colaborarea, grijă faţă de mediu.

Educaţia contribuie la promovarea tipului de cultură care domină, cea „masculină”, a dreptăţii de partea celui mai tare. Din aceste motive nu găsim în scoală o grijă serioasă pentru dezvoltarea calităţilor de relaţionare, a inteligenţelor emoţionale, sociale, spirituale, care favorizează lucrul în echipă. Dimpotrivă, vedem că este încurajată competiţia, individualismul, reducţionismul judecării copilului printr-o medie generală, elitismul, etc.

Educaţia de azi

Prima parte a cărţii „Colţ Alb” este descrierea destul de fidelă a tipului de educaţie care se face astăzi. Astfel, Colţ Alb îşi face o educaţie competitivă singur, aruncat prea devreme şi fără protecţie între semenii lui. Aşa şi astăzi, prea ocupaţi, părinţii se mulţumesc adesea să îndeplinească dorinţele copiilor, lăsând grija pentru formarea lor pe ultimul plan. Mass media, anturajul, Internetul, au mai multă influenţă asupra lor, astfel că adesea părinţii ridică din umeri şi spun „Eu nu mai am ce să-i fac!”. Copiii se aruncă în competiţie, luptă pentru locul cel mai bun dacă se simt destul de puternici, sau se asociază în bande, ca să îşi apere împreună un mod de a fi, să aibă putere, să poată domina.

Observându-i pe cei mai buni vedem că până când îşi termină studiile sunt tot în relaţii de competiţie cu ceilalţi colegi. Drepturile – chiar şi bursele, privilegiile – locuri în tabără, etc.,  se oferă în funcţie de clasamentul liniar pe bază de medie. După ce termină facultatea sunt preluaţi şi „exploataţi crunt” de cei puternici. Li se cere să muncească foarte mult, să folosească orice mijloace pentru a maximiza profiturile, să lupte până la ultima picătură de sânge. Chiar sunt antrenaţi pentru asta, pentru ca eficienţa lor să fie maximă.

La fel păţise Colţ Alb, cu fiecare victorie sporea profitul stăpânului său. Până când a intrat în competiţie cu unul mai puternic ca el. Atunci viaţa lui a fost pusă în mare pericol. La fel şi oamenii, prea exploataţi la muncă, se îmbolnăvesc sau pot chiar să moară. Nu este o pierdere prea mare pentru angajatori, o mulţime de tineri vânează un loc de muncă.

Educaţia de mâine

Un tânăr hotărât îl salvează pe Colţ Alb. Îl educă cu iubire, încredere şi răbdare, schimbând încet inima „lupului”. Răsplata va fi pe măsură, un „stăpân” este salvat cu preţul unor răni de moarte, devotamentul şi iubirea lui nu mai ţin cont de pericol. Relaţia cu ceilalţi câini se schimbă, se bucură de întâlnirea cu puii săi. Aceasta este o educaţie după modelul de educaţie partenerial. Colţ Alb devine, din duşmanul de moarte al câinilor şi al oamenilor, un partener de încredere, înţelept şi comunicativ.

Este evident că viziunea despre om şi modul său de raportare la ceilalţi sunt radical diferite. În primul caz este cultivat un tip de om individualist, pentru care ceilalţi sunt doar mijloace prin care el îşi atinge scopurile. În cazul al doilea, omul promovat este unul pentru care fiecare semen este un scop în sine iar relaţiile de colaborare sunt foarte importante. Având în vedere că însăşi devenirea ca om şi actualizarea potenţialului uman sunt dependente de interacţiunea cu ceilalţi oameni, primul tip de educaţie este unul împotriva omului. Acesta nu numai că neglijează faptul că omul este o fiinţă socială, dar îl şi încurajează să fie egoist, astfel şansele sale de a se integra în grupuri şi de a colabora pentru atingerea unor idealuri comune sunt minimizate.

Daniel Goleman a subliniat, pe bază de cercetări, importanţa calităţilor relaţionale încă din anii 90 ai secolului trecut, când a apărut cartea „Inteligenţa emoţională”. Pe baza lor s-a arătat că în cele mai multe situaţii abilităţile de relaţionare contează în procent mai mare de 50% la dobândirea, păstrarea şi avansarea la locul de muncă. Este firesc să fie aşa deoarece astăzi toate activităţile se desfăşoară în echipă. Chiar învăţarea de la alţi oameni a unei meserii practicate individual este condiţionată de capacitatea de a relaţiona.   

Viitorul nu este a indivizilor izolaţi ci a grupurilor bine închegate, care funcţionează armonios şi eficient. Putem pregăti copiii pentru a satisface o viziune individualistă, veche, depăşită moral şi filozofic, sau putem să îi pregătim pentru un viitor al interacţiunilor şi relaţiilor de calitate. Colţ Alb ne avertizează că acceptând prima variantă de a educa, pe educat îl pândeşte un sfârşit neplăcut. O viaţă deplină, de succes şi fără pericole poate fi atinsă numai prin al doilea tip de educaţie, bazată pe respect reciproc, colaborare şi complementaritate. Pentru realizarea acestui tip este nevoie de o altă abordare, cu ţinte precise în ceea ce priveşte competenţele de relaţionare şi care să ţină cont de inteligenţele multiple ale personalităţii umane. Alegerea şi hotărârea cu care von acţiona în acest sens depinde de iubirea şi responsabilitatea pe care o avem pentru copii şi destinul lor.

Ioan Vlaşin

Aparut pe ziare.com

Istoria între basm şi realitate – ce nu ne spun profesorii de istorie

 Am citit cu atenţie luările de poziţie apărute în Ziarul Unirea în legătură cu Congresul Internaţional de Dacologie, desfăşurat la Universitatea „1 Decembrie”, am văzut şi comentariile de pe site-ul ziarului. Am fost surprins să văd un atac pamfletar bine reglat, cu ţintă pe mai multe instituţii, dar şi frustrările unor profesori şi muzeografi insuficient apreciaţi. Ca un spectator la această dispută, ca un simplu căutător de adevăr, nu pot să nu observ câteva lucruri.

Mie mi-a plăcut poziţia de istoric a părintelui Jakobus, din „Jocul cu mărgelele de sticlă” care spune prin gura lui Knecht că „oamenii mari sunt pentru tinerime stafidele din cozonacul istoriei universale, […] dar nu este nicidecum atât de simplu şi de uşor cum se crede să distingi pe cei cu adevărat mari de cei doar aparent mari”. Se pare că „atacurile” au apărut pentru ca oamenii, cititorii să ştie care sunt oamenii mari şi cei cu adevărat mari, cel puţin în ceea ce priveşte istoria. Unii „au biblioteci în spate” alţii sunt diletanţi dar îndrăzneţi, iar opinia publică trebuia avertizată. Nu sunt specialist în domeniu şi nu vreau să iau parte nici unei tabere. Găsesc pertinente observaţiile unor comentatori care se întreabă cum de este necesară o campanie la Radio România Actualităţi pentru salvarea cetăţilor din munţii Orăştiei, iar istoricii nu se prea aud, nu fac „grevă” de dragul lor … Dar nu acesta este problema, ci tocmai abordarea obiectului istoriei.

Am dat un citat a personajului pater Jakobus pentru că apreciez modul în care el înţelege să se raporteze la istorie, urmărind nu faptele ci spiritul din spatele lor. Acest lucru poate pleca de la Heidegger, care în „Fiinţă şi Timp” consideră (potrivit traducătorilor) că „survenirea este nucleul de la care pornind trebuie înţeleasă istoria”. Practic, omul caută să înţeleagă istoria plecând de la propria survenire. Dacă istoria nu îi foloseşte la aceasta, dacă este doar o înşiruire de fapte şi întâmplări, ea nu merită învăţată. Dar dacă în ea găseşte modele, atunci pentru el este foarte utilă, căci are după cine să îşi regleze valorile, viaţa, curajul, speranţa.

Prin istoria pe care şi-o asumă un popor îşi alege modelele. Ele sunt corespondenţa în realitate a eroilor din basme, a căror trăsături şi calităţi nu sunt doar imaginaţie ci idealuri posibile spre care copiii ar trebuie să aspire. Înţelepciunea poporului se transmitea prin basme direct copiilor. Toţi eroii trebuie să înfrunte lumea, zmeii, etc., exact cum fiecare om, pe calea individualizării sale, trebuie să înfrunte spiritul de turmă, mentalităţi şi oameni prea aserviţi lor. În istorie, trăsături ale lor, sau chiar eroi, par să prindă viaţă prin persoane care au trăit în realitate. Astfel este menţinută credinţa că omul poate înfrunta lumea, o poate învinge, în ciuda răului şi a mulţimii celor ce i se împotrivesc.

Ce fac istoricii? Prin vocea unora precum Lucian Boia vin şi ne spun că folosind haloul de trăsături pozitive proiectate în jurul eroilor, de fapt nu facem decât să „ne individualizăm prin alţii”. Românii ataşaţi şi ei, ca orice popor, de imaginarul tradiţional ar fi de fapt în iluzie, iar aceasta serveşte ideologiilor. Nu ştiu care este ideologia nocivă, de care ar trebui să scăpăm, cea care propune ca erou pe un Ştefan cel Mare? Părintele Arsenie Boca a spus: „Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. Să ascult bârfele realiste despre Ştefan şi să nu mai văd din cauza lor ce eroism, înţelepciune şi dârzenie a avut?

Istoria aceasta nouă propune o „distrugere a modelelor”. În alternativă, noi, „neiniţiaţii”, am putea privi la idolii moderni, care trec mai repede prin faţa noastră, şi nici nu rezistă mult, deci dispare pericolul ataşării de ei. Sau chiar la iluştrii demistificatori ai imaginarului… Dar nu modelele şi existenţa lor sunt o problemă ci, cel mult, raportarea greşită la ele. Eroarea este ceea ce în care se află cel care are o părere bună despre sine deoarece cunoaşte un sfânt, ca şi cum meritele aceluia ar fi şi ale sale. Nu este o greşeală să crezi în sfinţenie şi că există oameni care au fost binecuvântaţi de Dumnezeu, dar este greşit să crezi că meritele lor se răsfrâng şi asupra celor care doar se laudă cu ei. Şi pentru că veni vorba de părintele Arsenie Boca, care este istoricul care a făcut o cercetare serioasă aşa, vreo cinci ani de studiu, ca să verifice obiectivitatea a ceea ce se spune despre el? Cui nu-i este frică să facă loc spiritului în istorie? Eu am văzut până acum doar un fel de castă cu adevărul ei obiectiv, sucit şi răsucit, destul de supărăcioasă când i se pare că este înlocuită sau adevărul lor pus în pericol.

Un istoric adevărat face deconstrucţie nu pe imaginarul colectiv ci pe însăşi nevoia de istorie, prezentă nu doar azi (când suntem, chipurile, cufundaţi într-o lume prea tehnică de aceea nevoia de modele) ci o nevoie dintotdeauna. Ar putea avea surpriza să descopere că respectul de sine a unui popor nu este ceva lipsit de sens, ci ceva necesar pentru a menţine nişte valori într-o comunitate, sau chiar mai mult – un destin spiritual. Când ne vor vorbi istoricii despre acestea? Când vor reuşi să stea în echilibru între ceea ce pare mare şi important şi ceea ce este cu adevărat aşa? Probabil abia atunci vor reuşi să se desprindă de perspectivele prea materialiste, de interese şi să facă oamenilor o „educaţie cu grijă pentru spiritul şi sufletul lor, nu prin eugenie ci prin spirit”.

Nu vreau să ţin parte nici oponenţilor, oameni însufleţiţi de idei generoase, dar care vor să aducă măreţie spirituală pe uşa din dos. Oricât de strălucit, un trecut nu ne oferă decât repere, nu ne face mai buni. Înţeleg de ce poporul şi-a ales întemeierea sa odată cu creştinismul - modelul lui de om a devenit Iisus Hristos. Personal nu vreau un trecut mai „tare”decât creştinismul şi nici alţii nu cred că vor să ne întoarcem, să trăim din altă înţelepciune anterioară. Acest popor a murit ca să se renască creştin, chiar dacă, poate, era măreţ şi înainte. În ceea ce mă priveşte îi respect opţiunea, nu am nevoie să mă simt mândru de nu ştiu ce istorie precreştină prin care, chipurile, m-aş putea socoti deasupra şi mai grozav ca alţii. La fel cum nu am nevoie, eu, cititorul obişnuit, să stau o viaţă în arhive sau să citesc o bibliotecă pentru ca să îmi placă de Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Ar fi cazul deci să reamintim celor care propun o istorie că în spatele ei dar şi la cel care o primeşte este întotdeauna o situare afectivă, o intenţionalitate. Plecând de la ea Heidegger a scris cea mai tare filozofie. Pe când să ne aşteptăm la cea mai tare istorie?

Prof. Ioan Vlaşin

Aparut in Ziarul Unirea