Politicienii - între slujire şi conducere

Probabil orice popor îşi doreşte conducători care să îl slujească cu devotament şi responsabilitate. Dar, din păcate(!), puţini pun deasupra intereselor personale sau de grup interesul real al ţării sau a comunităţii pe care ar trebui să o slujească. Ar fi însă  prea simplu să aruncăm pisica moartă în ograda lor, să îi învinuim de toate relele. Dacă ar fi să analizăm cinstit, ce motive ar putea să îi determine să acţioneze cinstit şi altruist? În afara credinţei religioase, care îi poate face să se simtă membri responsabili al comunităţii, nu există motive să renunţe la interesul personal. Doar în măsura în care un politician îşi asumă destinul comun poate servi cu devotament, altfel va fi cu gândul la confraţi numai când va avea nevoie de voturile lor. Ei pleacă dintre noi, ne declarăm creştini (oameni comunitari, cu iubire reciprocă) peste 95 %, dar grijile noastre au legătură cu creştinismul?

Responsabilitatea este o atitudine „regală”. Omul trebuie să îşi aleagă atent destinul şi actele sale, să iasă din impersonal, ca să fie responsabil. În lume, el face ceea ce se face de obicei - încearcă să se căpătuiască, să îşi sprijine prietenii şi cu ei să câştige cât mai multă putere, etc.. Aici poate dori doar să se folosească de alţii conducând şi manipulând, nu să îi servească. Trebuie să iasă din obiceiurile lumii ca să dorească a sluji onest altora pentru banii primiţi.

Oamenii avizaţi îşi aleg la vot slujitori - reprezentanţi şi manageri cât mai responsabili, pricepuţi în gestionarea finanţelor, a proiectelor comune şi a comportamentului politic al ţării/comunităţii. Cetăţeanul decide deoarece politicienii sunt retribuiţi din fondurile comune, din banul luat oamenilor. Votul este un act în care contractantul este cetăţeanul.

Patronul îşi evaluează  atent managerii. Dacă e patron bun nu îngrădeşte deciziile lor, iar la evaluare ţine cont de contextul în care se mişcă firma. Pe o perioadă de criză, producţie şi consum scăzut, nu va cere profit mare. Nu se grăbeşte cu concluziile şi să demită managerul căci în contract sunt prevăzute costuri mari dacă o face înainte de termen.

Dar când se crede mai deştept se implică în deciziile lor şi nu îi lasă să facă treabă (vedem asta în fotbal, unde antrenorii unor cluburi „nu pot fi” niciodată mai deştepţi decât patronul lor). Aşa cred şi majoritatea românilor, că ştiu mai bine decât cei aflaţi la guvernare cum trebuie condusă ţara, fără a avea habar de multiplele determinări ale actului de a guverna. Mulţi ştiu „foarte bine” dar nu pot gestiona nici propria familie sau propriul destin.

Dar majoritatea cetăţenilor îşi doresc conducători. Le pasează responsabilitatea apoi strigă după ei că nu conduc bine. Sau, pentru că ei vor alţi conducători, se revoltă permanent împotriva voinţei majorităţii. Aşa ajungem să ne luptăm între noi, iar cei aleşi fac treabă cum cred ei că este mai bine (pentru ei sau pentru noi, depinde de dorinţa/responsabilitatea asumată).

La noi în politică dorinţa de bază este să pui mâna pe pâine şi cuţit, să conduci toate mişcările. Singurul pe care l-am auzit repetând cu insistenţă că demnitarul trebuie să slujească cetăţeanului este actualul premier. Nu ştiu dacă afirmaţia a fost doar un slogan electoral sau chiar crede ce spune. Şi în cazul în care crede, e greu să scape de „beţia puterii”, cu mâna pe ea oricine poate uita de unde, şi cu ce gânduri a plecat. Pe de altă parte nu e singur, şi degeaba doreşte asta, dacă sunt colegi de cabinet cu altă viziune.

Este de dorit să fim observatori „apolitici”, cinstiţi şi detaşaţi, nu orbiţi de dorinţa de a oferi ciolanul simpatizanţilor noştri, sau de o ură inexplicabilă faţă de alţi compatrioţi. Presa are acest rol (dar are şi ea interese adesea), organele statului s-au sesizat tocmai când era „prea de tot” ceea ce ea dezvăluia. Dezvăluire nu înseamnă să tot repeţi sloganul cu flota şi de ameninţarea roşie ilesciană, ori a mogulilor, ci să arăţi clar inconsecvenţa, minciuna, cum se fură ori se face trafic de influenţă azi, etc.. Împroşcându-ne unii pe alţii cu invective nu rezolvăm nimic. Mai util este să fim cu ochii pe putere şi pe opoziţie, căci în ce fac se vede responsabilitatea lor. Trebuie să ne ajutăm reciproc ca să devenim „angajatori” profesionişti.

Problema responsabilităţii nu este doar a lor ci mai ales a noastră. Cinstit ar fi ca omul să nu ceară mai multă responsabilitate aleşilor decât are el când votează şi în tot ce face. E uşor să le ceri să fie mai creştini (responsabili faţă de destinul comunităţii) decât eşti tu însuţi, dar nu este corect. Dacă vrei să nu ţi se râdă în faţă trebuie să fii mai bun ca ei. Iar dacă mandatezi un om/o echipă, e bine ca numai la termen sau în cazuri grave să îl/o îndepărtezi. Altfel facem jocuri scumpe şi fără rost (precum suspendarea preşedintelui ori paralizarea guvernului) şi vom fi ca o grupare cu antrenori contestaţi şi jucători debusolaţi, incapabili de performanţă.

Ioan Vlaşin

Publicat pe ziare.com

Ce nu ne spun profesorii de filozofie?

        Filozofia este disciplina cu ambiţiile cele mai mari. Ea se numeşte iubire de înţelepciune şi scopul pe care şi-l asumă este de a ne arăta ce este aceasta. Din păcate, la un prim contact cu ea, mai mult ne sporeşte confuzia. Cauza stă mai ales în faptul că şi aici, ca în matematică sau în ştiinţele naturii se înregistrează un progres până la niveluri pe care cunoaşterea comună nu le mai poate asimila. Totuşi, dacă nu e nevoie să fim la curent cu ultimele descoperiri din fizică sau biologie, nu la fel este situaţia cu filozofia. Majoritatea ne putem lipsi de o cunoaştere amănunţită a materiei şi fenomenelor, dar nu ne permitem luxul de a abandona preocuparea de a fi cât mai înţelepţi în ceea ce facem, în modul în care ne organizăm şi trăim viaţa.

        Dacă profesorii de filozofie ar face efortul să ne explice şi să ne ajute să înţelegem, de exemplu, „Fiinţă şi timp”, de Marin Heidegger, poate cea mai valoroasă producţie a filozofiei, am înţelege mult mai bine lumea în care trăim şi probabil toate în jurul nostru ar fi altfel. Într-adevăr, la noi a apărut relativ recent deşi peste această carte au trecut peste 80 de ani, în plus este şi o operă greu de înţeles, fiind o analiză fenomenologică a existenţei (nici viaţa nu e simplă!). Nevoia de a o aprofunda nu îşi are originea într-un moft monden ci în necesitatea de a adopta comportamente şi o poziţie înţeleaptă, atât ca indivizi dar şi ca societate.

        Voi prezenta câteva citate, relevante (Dasein – „această fiinţare, care sîntem de fiecare dată noi înşine, şi care, printre altele, deţine posibilitatea de a fi a interogării”): „ca fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul cotidian, Dasein-ul se află sub autoritatea celorlalţi. El însuşi nu este; fiinţa i-a fost confiscată de către ceilalţi. Bunul plac al celorlalţi dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale Dasein-ului. Aceşti ceilalţi nu sînt nişte alţii determinaţi. Dimpotrivă, oricare altul poate să-i reprezinte. Hotărîtoare este numai dominaţia inaparentă a celorlalţi, preluată deja în chip nevăzut de Dasein-ul ca fiinţă-laolaltă. „Fiecare dintre noi“ (man selbst) aparţine celorlalţi şi le consolidează puterea. „Ceilalţi“, numiţi astfel pentru a ascunde apartenenţa noastră esenţială la ei, sînt cei care, în primă instanţă şi cel mai adesea, „sînt prezenţi“ în faptul-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul cotidian. „Cine“-le nu este nici cutare şi nici cutare, nici „fiecare dintre noi“, nici cîţiva şi nici suma tuturor. „Cine“-le este neutrul, impersonalul „se””

        Impersonalul „joacă” desăvârşit, filmul Matrix ar putea fi o bună ilustrare a lui: „În această ne-ieşire în evidenţă şi neputinţă distingerii, impersonalul „se“ îşi desfăşoară adevărata sa dictatură. Ne bucurăm aşa cum se bucură îndeobşte; citim, privim şi judecăm literatura şi arta aşa cum se priveşte şi se judecă; însă deopotrivă ne desprindem de „marea masă“ şi ne retragem aşa cum se retrage îndeobşte; ne „indignăm“ de tot ceea ce îndeobşte se consideră demn de indignare. Impersonalul „se“, care nu este nimic determinat şi care sîntem toţi, deşi nu ca sumă, prescrie felul de a fi al cotidianităţii…. el se menţine factic în caracterul mediu a ceea ce se cade, a ceea ce este valabil şi a ceea ce nu e, a ceea ce se poate bucura de succes sau, dimpotrivă, nu poate avea parte de el. Acest caracter mediu prin care ne este prescris ceea ce putem şi avem voie să îndrăznim veghează asupra oricărei excepţii ce s-ar putea ivi. Orice tinde să capete întîietate este tacit reprimat. Tot ce aminteşte de origini este într-o clipită nivelat pe motivul că este de mult cunoscut. Tot ce a fost dobîndit prin luptă ajunge la îndemîna oricui. Orice taină îşi pierde puterea. Grija pe care o pune în joc caracterul mediu dezvăluie din nou o tendinţă esenţială a Dasein-ului pe care o numim nivelare a tuturor posibilităţilor de fiinţă. … Impersonalul „se“ este peste tot, însă în aşa fel încît el s-a şi sustras deja atunci cînd Dasein-ul se precipită să ia o hotărîre.”

        Să nu ne mirăm de toate abuzurile pe care oamenii le fac asupra altora, corupţia, etc., de fapt, până la urmă, nimeni nu răspunde de nimic:„ Totuşi deoarece impersonalul „se“ e cel care emite din capul locului orice judecată şi ia orice hotărîre, el îi răpeşte Dasein-ului de fiecare dată responsabilitatea. Impersonalul „se“ poate să-şi permită aproape orice, de vreme ce „se“ face constant recurs la el. Cel mai lesne îi este să poată prelua orice răspundere, deoarece nu e nimeni care ar urma să dea seamă de ceva.” (pg. 127..).

        Acest mod de a fi a omului contemporan, pierdut în impersonal, flecăreală, curiozitate de moment, ambiguitate şi nehotărâre, este unul obişnuit, dar neautentic. Pe acest om îl vedem peste tot, deşi uneori e necesar puţin efort, de la cei apropiaţi până la cei care ocupă demnităţile de vârf din societate. Aceasta este lumea, de care Iisus Hristos ne spune să ne lepădăm.

        Pentru a avea un destin personal sau comunitar, a trăi autentic, ni se arată că omul trebuie să abandoneze raportarea la lume şi să accepte angoasa înfruntării morţii sale, amintirea permanentă de ea. Abia când acceptă această înfruntare şi se eliberează de frica de moarte găsind un sens vieţii, omul devine liber. Orice alt reper ales din lume este relativ, prins în amalgamul şi determinaţiile ei. Iar ca să ne putem privi cu consideraţie semenii trebuie să ne abţinem de la orice „mânuire”, şi să nu îi transformăm în simple mijloace prin care ne atingem propriile scopuri.

        Pierduţi sau predaţi de bună voie impersonalului, neglijăm importanţa educaţiei pe linia relaţionării autentice (pe care el o consideră ameninţare la adresa „libertăţii”) şi a religiei (aparent cunoscută de toţi), şi, ignoranţi în cele profunde, ne socotim totuşi înţelepţi. Oare ne-am mai putea considera astfel, educaţia şi lumea în care trăim ar mai fi aşa cum sunt, dacă profesorii de filozofie ar avea grijă să aflăm şi noi, totuşi, ce înseamnă şi ce spune înţelepciunea?

        În sfârşit, deşi nu se afirmă explicit în acest text de pură filozofie, se poate înţelege de ce este preţioasă credinţa religioasă. Ea se străduieşte să ne facă să ne înfruntăm moartea, ca să putem trăi autentic, ne previne asupra oricăror încercări de a ne desconsidera semenii, ne deschide spre devenire.

        Nu ştiu dacă aceste adevăruri ne sunt ascunse în mod intenţionat, pentru că nu se doreşte să fim des-vrăjiţi, eliberaţi de iluzii şi confuzii, sau minţii noastre omeneşti îi este greu sau prea lene să accepte înţelepciunea. Abia după sforţări titanice, după demersuri mai riguroase decât experimentele ştiinţifice, filozofia a reuşit să descopere ce este căderea, ce înseamnă şi cum se poate trăi autentic, etc., iar acestea ar trebui să le ştim şi noi. Însă, aşa cum preoţii care trebuiau să îl primească pe Iisus L-au condamnat la moarte ca să poate exploata ei oamenii, şi profesorii de filozofie condamnă la tăcere filozofia care le poate lua „tichia înţelepciunii”.

        Repercusiunea cea mai gravă asupra educaţiei este că suntem preocupaţi să educăm, dar nu acţionăm cu adevărată grijă. Omul nu sporeşte efectiv în omenie, iubire, fericire şi responsabilitate nici prin acumulare statică de cunoştinţe, nici prin dobândirea de competenţe ci numai prin mişcare pe calea desvrăjirii faţă de normele lumii. Mi-e teamă însă că şi universitarii iubesc mai mult lumea, preferă onorurile ei, în loc să îşi iubească semenii, responsabilitatea şi trăirea autentică. Iar dacă aceştia nu deschid ochii nici studenţilor lor, ce ne pot învăţa profesorii de filozofie?

Ioan Vlaşin                  

Articol publicat http://www.ziare.com/scoala/profesori/de-la-cititori-ce-nu-ne-spun-profesorii-de-filozofie-1011636

De ce nu renunţă românii la furat?

Ieri am primit prin e-mail un mesaj cu articolul/povestioara d-lui Bruno Ştefan „Cocalarul și vinul sfințit”. Bănuiam de ceva vreme virtutea mântuitoare ascunsă în hoţie, de aceea m-am bucurat că a sosit la mine şi dovada. Povestea cred că este cunoscută deja de mai multă lume, deşi a fost scrisă în 12 aprilie 2010. Pe scurt, autorul, cunoscut profesor de sociologie, asista activ la transformarea şefului unei bande de cartier într-un călugăr învrednicit cu mari daruri de la Dumnezeu. Articolul semnat l-am găsit aici: http://www.jurnalul.ro/stire-special/cocalarul-si-vinul-sfintit-540904.html.

Dincolo de neverosimilul ei, de faptul că unii ne întrebăm dacă nu cumva este un experiment sociologic al d-lui Bruno, cel puţin un sâmbure de adevăr tot este ascuns aici. Hoţia are virtuţile ei, şi nu trebuie „eradicată” până când nu-i desluşim tâlcul.

Ca să fii hoţ trebuie să mai deştept decât victima. Relaţia cerută este una activă, aceea de „citire” a celuilalt, nu de a cădea în comuniune formală sau indiferenţă. Mă miram de ce românii nu fac nimic serios ca să combată hoţia ca fenomen ci doar mica hoţie, că cei mari fraternizează şi fură împreună, în loc să o îndepărteze ca Vlad Ţepeş. Este scrisă probabil în genele noastre şi de aceea nu putem scăpa de ea decât transformând-o în ceva cu adevărat util.

Cei ce fură din lume sunt rămaşi undeva în urmă şi prin fraternizare trec la „perfectul compus” – „au fost”, astfel îşi pierd şansa de mai „a fi” în prezent. Prea ocupaţi cu bunuri şi averi ratează alte „lovituri” mult mai de folos.

 Când începe să fure meseria, abilităţi de la oameni, prin copiere, hoţul a făcut deja pasul înainte de la a fura bunuri şi bani la a-şi forma deprinderi utile după model. În toate domeniile oamenii pot învăţa unii de la alţii prin observaţie şi imitare a comportamentului, chiar a poziţionării faţă de lume. Poţi să îi întreci pe toţi în pricepere dacă studiezi cum face fiecare şi înveţi de la mai mulţi. Este cea mai bună cale de învăţare, la care avem talent înnăscut …

Este extraordinar că abilitatea aceasta poate fi folosită şi pentru a lua „amprenta” sfinţeniei.  Aşa cum se poate copia un meseriaş, se poate copia şi un sfânt. În mănăstiri cam acesta este rolul uceniciei, de a transmite novicelui felul de a fi creştin al părintelui duhovnicesc. Ori cea mai rapidă cale este când ucenicul este interesat şi un bun observator, „cititor de oameni”. Altfel duhovnicul are misiune dificilă. Iisus Hristos este modelul care trebuie copiat, a cărui fel de a fi trebuie impropriat , iar cea mai bună metodă e să „furi” trăsăturile Lui, nu să imiţi pur şi simplu.

Revenind la povestire, ceea ce au găsit acum mai bun de „furat” hoţii este sfinţenia. Posibil ca „gaşca lui Mădălin” să devină cea mai strânsă comunitate din zona în care se află acum pustnicul Varsanufie.  În general fiecare credincios îşi caută propria mântuire, dar cred că ei au înţeles mai bine decât majoritatea creştinilor încă de când se mişcau în lume, ce înseamnă traiul în comun şi iubirea frăţească. 

Poate au să se supere românii dar, ca medie, s-ar putea ca romii să aibă competenţe de relaţionare  mai avansate. Este chiar o vorbă cu care ei se laudă „Ai văzut român să nu poată fi păcălit de ţigan? Rar de tot.. Dar ţigan păcălit de român? Niciunul…”. Majoritatea sunt mai puţin legaţi de lumea aceasta, de slavă lumească şi avere , circulă mult, nu prea au slujbe, de aceea dezvoltă competenţele care îi ţin treji, gata să pună mâna pe pradă şi să fugă cu ea. Dar nu ca să se îmbogăţească îţi „jmanglesc” găina ci ca să supravieţuiască. Prin asta ne ţin treji şi pe noi. Fără să realizeze occidentul, de la noi au plecat la ei un fel de deşteptătoare, că un trai stereotip - slujbă, distracţie, somn - pierde cei bun din om şi mai frumos din viaţă.

Cred că românii s-au prins repede ce virtuţi pot dobândi prin „hoţie”. De aceea sunt toleranţi cu romii. Stau retraşi şi învaţă de la toţi care le calcă pragul. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine nici nu ştiu bine cine pe cine a învăţat să fure. Poate romii au învăţat de la români, dar sunt pe cale să uite, iar romii le aduc aminte. Unii, mai slăbuţi au rămas la furtul pentru acumulare de bunuri.  Alţii au trecut pe niveluri mai ridicate şi fură calităţi umane.

Ca să nu uităm şmecheria şi câştigul posibil s-a fixat în limbă. Virtutea filozofică a limbii române se vede dacă analizăm puţin cuvintele: prin hoţie românii fură (citiţi aici forma lui a fi la perfectul simplu) dar au şi şansa de a fi. Perfectul simplu „fură” nu încheie „existenţa” ci doar o ascunde lumii -  nu ştim unde sunt acum, ar putea fi chiar aproape. Ciudată suprapunere de formă a unui cuvânt care are „marca înregistrată” la prezent. „Eu Sunt” este autodefinirea pe care Dumnezeu a folosit-o în Vechiul Testament. La perfectul compus  „au fost”, adică deja sunt departe, au trecut la cele veşnice. Întoarcerea la El este întoarcerea la cel simplu.

Heidegger ar fi invidios dacă ar şti ce sinteză a filozofiei sale avem. La el căderea, respectiv „moartea” omului ca individ este atunci când omul, renunţând la individualizarea sa, ascultă de spiritul „compus” al mulţimii (impersonalul, spiritul de turmă). Dacă rămân la un perfect „simplu” şi îşi construiesc destinul, românii (care „fură”) au marea şansă de a fura sfinţenia.

A „fura” mântuirea este cea mai bună/uşoară/eficientă cale creştină. Sfântul Lavrentie din Cernigov spunea că în vremurile din urmă creştinii nu îşi vor mai câştiga mântuirea cu trudă ci cu înţelepciune.  Cred că la această înţelepciune de a învăţa de la alţii făcea referinţă, Aşa ne şi legăm sufleteşte întreolaltă, ne îndatorăm altora şi alţii pot lua de la noi.

Iar dacă tot veni vorba de hoţi, probabil că patriarhul nostru, „şeful spiritual” este cel mai mare dintre noi. Şi ce face el, face şi turma. Crede că a furat biserica schimbându-i statutul şi scoţând mirenii din Sfântul Sinod în care erau chemaţi să aducă prin Sfântul Duh mărturie chiar despre vrednicia ierarhilor. Dar nu ne-o fură nouă ci încearcă să o fure Duhului Sfânt care este trimis să o conducă. Hai „şefu”, fi serios, trezeşte-te, lasă setea de putere şi întoarce-te de la conducere la slujire!

Cred că sunt suficiente argumentele  prezentate pentru a răspunde la întrebarea din titlu. Trebuie doar să trecem la profesionişti şi să luăm adevărata iubire, pacea, bucuria de la sfinţii care abia aşteaptă să le furăm calităţile. Acestea sunt din belşug şi nimeni nu va fi judecat că a luat prea mult ci de ce nu a luat.

Ioan Vlaşin, 21.04.2010

Apărut la adresa http://www.ziare.com/stiri/furt/romania-reala-de-ce-nu-renunta-romanii-la-furat-1010748