Un partid cu conştiinţă?

Un om care este vertical nu doar că este capabil să asculte criticile, ba chiar ţine cont de ele. De multe ori alţii sunt cei care îi trezesc conştiinţa şi nu se supără pentru asta, deoarece este conştient de propriile limite, de incapacitatea oricărui om de a se dezvolta fără ajutorul semenilor. La fel şi cu un partid, este viu dacă îşi dezvoltă o conştiinţă.

Ceea ce m-a uimit în ultimul timp a fost trezirea conştiinţei în PD-L. Fapte precum acceptarea (auto)criticii dure a d-nei Monica Macovei şi a altor voci din PD-L, a cererilor de a nu amesteca afacerile cu funcţia venite de la d-na Udrea şi dl. Băsescu, par să indice că a apărut conştiinţa PD-Lului. Poate fi vorba de conştiinţă la un partid când oameni cu conştiinţă din el pot vorbi fără reţineri, fără frica de a fi îndepărtaţi sau marginalizaţi ca urmare a disciplinei de partid. Mai mult, ei pot chiar spera că se schimbă ceva un partid ca urmare a intervenţiei lor. Această conştiinţă se exprimă fără frică în mediul public şi acţionează asupra partidului ca un semnal de alarmă, ca o invitaţie la respectarea unor principii şi a bunului simţ, fără de care obrazul membrilor de partid se poate îngroşa prea mult ca să mai fie respectat.

Reacţia d-lui Ponta de la PSD la afirmaţia lui d-lui Mitrea (de care se va despărţi dacă nu înţelege politica PSD) este însă una anti-conştiinţă. Este scuzabilă, la tinereţea politică a d-lui Ponta, care nu a câştigat bătălii serioase, ci a fost oarecum împins în faţă. Chiar dacă d-l Mitrea nu ar fi o conştiinţă tocmai curată, şi poate nici nu era interesat să cureţe ceva în partid, ameninţarea indică clar amatorilor că nici nu e indicat să încerce să gândească singuri, cu atât mai puţin să critice.

Un partid care este destul de puternic, de bine legat, cu personalităţi hotărâte, nu se teme să evolueze şi să accepte critica. Curajul de a avea o opinie diferită, de a chema în mediul public colegii la respectarea unor principii, mai ales atunci când în interior s-ar putea să vorbeşti singur, este o calitate a membrilor unui partid care îi face preţioşi pentru un el, nu indezirabili. Un laolaltă autentic nu are la bază idealuri, preocupări sau interese comune, ci starea de hotărâre întru ceva bun a persoanelor se adună împreună. Un partid este trădat de fiecare membru care, protejat de umbrela lui, îşi rezolvă probleme personale sau interese mărunte de grup. Este întărit de cei care au curajul de a avea conştiinţă şi de a chema şi pe colegii lui la aceasta, care respectă cetăţenii şi cer să facă şi ceilalţi la fel. Ei sunt asemenea acelor membri ale comunităţilor de animale sau oameni care au rostul de a avertiza asupra primejdiilor. Fără ei însăşi comunitatea (partidul) este pusă în pericol.

Nici pentru om conştiinţa nu este întotdeauna uşor de suportat. Cu atât mai greu este pentru un partid. Însă a fi deschis faţă de ceilalţi şi a te dedica exclusiv sarcinii pe care ţi-o asumi în calitate de membru al unei comunităţi, sunt condiţii fără de care nu poţi păstra acea calitate. Conştiinţele din partid sunt incomode, probabil nu prea iubite de colegi, pentru că le reamintesc mereu că politica şi partidele nu au alt rost decât slujirea comunităţii. Ele trebuie respectate şi promovate, nu marginalizate căci ele ţin legătura cu electoratul, doar ele îl pot aduce mai aproape.

Practic conştiinţa unui partid este cea care poate să îi asigure supravieţuirea. Prezenţa ei, şi mai ales reacţia partidului la conştiinţa sa, este cea care contează în ochii electoratului care gândeşte. Mai există încă electorat care poate fi păcălit, dar procentual scade încet, încet. Viitorul este a partidelor cu conştiinţă, care şi ascultă de ea. Comunicarea între români este tot mai puternică, presa începe să se dezmeticească şi nu se uită la culoarea politică. Sunt prea mulţi cetăţeni cu conştiinţă, care văd ce fac actorii de pe scena politică şi nu mai vor să tacă. Sunt sătui să asculte minciuni ori să ierte incompetenţa şi furtul. Deci singura şansă reală a partidelor este să aibă o conştiinţă mai puternică decât disciplina de partid şi interesul de grup, altfel vor fi trădate chiar şi de propriul electorat. Iar conştiinţa să le se spună mereu că a face politică înseamnă a sluji cu răspundere (conştiinţă) nu a te înfrupta cu prietenii din averea statului.

Că este posibil să existe aşa ceva începe să ne arate realitatea. O apariţie destul de firavă, dar care ar putea să supravieţuiască şi să se întărească dacă partidul în care apare va fi destul de puternic. Sau ar putea să dispară dacă legăturile de bază din partid au la bază interesul şi nu cu competenţa, slujirea şi conştiinţa, dacă mai tare este preocuparea decât hotărârea (luate în sens filozofic).

Aparut pe ziare.com 

Soluţia crizei: trecerea de la dorinţă la conştiinţă

 Acţiunile oamenilor au ca principale surse dorinţele şi hotărârile luate ca urmare a activităţii conştiinţei. Deciziile luate din dorinţă pot determina fapte fără a trece prin conştiinţă. Pot fi însoţite de cele mai complicate raţionamente, care să le justifice sau să le motiveze, dar să nu aibă nici o legătură cu filtrul conştiinţei, deoarece nu sunt evaluate cu grijă. Un om pentru care scopul scuză mijloacele nu se foloseşte de conştiinţă, pentru el totul este permis (cu excepţia unor fapte grave, de ex. crima directă, evitate de frică). Importantă este atingerea scopului. 

A avea conştiinţă înseamnă a avea grijă, a fi atent la drum, pentru a nu încălca ceea ce îl defineşte pe om ca persoană. De exemplu, un om cu conştiinţă are respect de sine şi nu minte deoarece el este prezent în tot ce face, în fiecare cuvânt spus, şi nu poate fi în mai multe feluri. Are conştiinţă dacă îşi asumă responsabilitatea oricărui lucru făcut, a fiecărui cuvânt rostit.

Un om care îşi asumă o răspundere, aceea de a sta şi a gestiona resurse comune la stat, poate fi interesat să împlinească dorinţele sale, chiar în legătură cu destinul comun. De exemplu, poate avea dorinţa de a ajuta semenii, dar aceasta să nu treacă prin conştiinţă. În contextul politic al adoptării măsurilor necesare pentru a ieşi din criza în care a intrat România (care cheltuieşte mai mult decât „câştigă”), se poate adopta de guvern o soluţie bazată pe dorinţa de a salva destinul comun şi de a evita un faliment al statului în perspectivă, dar fără a implica conştiinţa.

Concret, foarte mulţi bugetari şi-au făcut planuri corecte privind veniturile şi cheltuielile lor pe un termen mai lung. În ce situaţie se găsesc ei acum, când venitul lor este aşa de puternic afectat? Poate sunt doi tineri cu copii, care abia şi-au luat o casă, cu împrumuturi, şi abia dacă le-a rămas ce să pună pe masă. Reducerea veniturilor drastică înseamnă sau pierderea casei sau a mâncării de pe masă. Cred că e normal să se ducă la cei care au primit votul lor (indiferent de culoarea politică) şi să le spună că există, să facă grevă ca să atragă atenţia guvernanţilor asupra nedreptăţii ce li se face. A nu te gândi la ei înseamnă să nu ai conştiinţă. Care ar fi soluţia? Probabil cea mai corectă soluţie pentru reducerea cheltuielilor statului era impozitarea diferenţiată a veniturilor obţinute de la stat şi de la toate regiile/societăţile care au capital majoritar de stat. Guvernanţii au rămas blocaţi pe cota unică. Foarte bine, să o păstreze, dar pentru privaţi, ca să nu crească evaziunea. Dar când plăteşte statul, de ce să nu decidă el cât poate oferi angajaţilor săi ca să nu intre în incapacitate de plată? Aşa s-ar încuraja şi trecerea celor care doresc să câştige mult, cu iniţiativă, în mediul privat, care nu impozitează aşa mult veniturile mari.

Statul nu este doar la nivel central ci şi la primărie. Unele au ştiut să se descurce şi şi-au votat rapid majorări ca să nu fie afectate salariile. În primul rând ar trebui eliminată şmecheria prin intervenţia prefecţilor sau chiar a guvernului, ca să ştie românul că nu este de capul lui, când e vorba de banii comunităţii. A angaja la stat, a nu te mărgini la un aparat strict necesar, şi a împinge cheltuielile dincolo de venituri, în speranţa unor venituri din alte surse comune (buget central, etc.), este iarăşi o dorinţă fără conştiinţă. Statul este un aparat administrativ, ar trebui redus la minim, ca să îşi poată permite dezvoltarea, nu mamă socială, oarbă, pentru leneşi. 

Un om de stat responsabil nu priveşte doar la salariul angajatului, ci şi la cheltuielile pe care le face instituţia. Privilegiile demnitarilor sunt prea costisitoare, şi parcă în afara oricărui control. Este inimaginabilă sfidare să plăteşti peste 600 nopţi de cazare la un anumit  parlamentar într-un an. Cel care a primit banii ar trebui să îi dea înapoi, cu dobândă, iar cel care i-a dat, ar trebui concediat pentru că e hoţ. Este inacceptabil ca în România să poţi face doar 1 km. de autostradă cu banii care în Bulgaria faci 12 km.. A avea conştiinţă înseamnă a scoate de pe piaţă, a nu mai primi la licitaţie firmele care încearcă să câştige licitaţii cu preţuri sub costul real, ca apoi să forţeze creşterea lui.

A avea conştiinţă este necesar şi pentru ziarişti. De multe ori sunt orbiţi de dorinţa/ura lor sau legaţi la ochi de patroni şi obligaţi să lovească, nu să spună adevărul. Presa este conştiinţa poporului, de aceea trebuie curăţată de patimi şi invitată să fie cu ochii pe stat. Să trezească mereu bugetarii căzuţi prizonieri dorinţelor la conştiinţă. Şi nu numai ea. Fiecare dintre noi să aibă conştiinţă şi să semnaleze neregulile. Nu este în regulă să faci liste cu cei care doresc să facă grevă, să îi pui apoi primii pe lista disponibilizărilor. Adesea nu o fac din spirit de răzbunare ci din durere. Nu trebuie dezvoltat un aparat represiv, ci trezită conştiinţa şi respectul.  

În chemarea la conştiinţă nu pot să omit bancherii (chiar dacă nu sunt plătiţi de stat) pentru că fac mult rău. Ce conştiinţă au ei, când iau omului aproape dublu decât dau, iar salariile lor te sperie? Sau pe farmacişti care profitând de boala oamenilor pun adausuri mari la medicamente, etc..

Statul trebuie să se mobilizeze şi să fie vigilent în tot ce face. Nu e important ca să dai bugetarilor de lucru cât mai ales să lucreze cu conştiinţă. Nu să dăm legi ca să punem oamenii să facă lucruri inutile ci ca să creştem responsabilitatea şi să reducem posturile inutile. Reducerea cu aceeaşi valoare, şi a salariilor mici şi a celor mari va spori corupţia. Căci, inventiv, românul bugetar va găsi o cale de supravieţuire. Doreşte să trăiască, iar când însăşi existenţa lui fizică este ameninţată, renunţă la conştiinţă, chiar dacă o are, iar acesta e un mare pas înapoi.

Aparut pe ziare.com şi ziarul Unirea

Cum moare un popor?

Pe parcursul a sute sau mii de ani de existenţă un popor îşi creează prin raportul cu istoria şi cu Dumnezeu un fel unic de a fi. Cu cât istoria lui este mai îndelungată, cu atât mai multe reacţii şi răspunsuri adaptive sunt  fixate în memoria sa. Fără să fim conştienţi de ele, ne desfăşurăm totuşi viaţa sub conducerea lor. Astfel avem un mod de a ne trata părinţii, bunicii, conaţionalii, oaspeţii, duşmanii, prietenii, animalele, natura, etc., pe care nu ni le formăm singuri ci le preluăm din cultura neamului nostru. Prea puţini alegem conştienţi propriul fel de a fi, iar când o facem este mai ales ca să ieşim în evidenţă prin contrast, să ne afirmăm individualitatea. În funcţie de valoarea ei semenii noştri o vor cinsti sau o vor lăsa să moară în uitare.

De aceea prin personalităţile pe care le cinsteşte, un popor se arată pe sine. De dragostea şi amintirea vie a bărbaţilor adevăraţi parcă e molipsit tot poporul. Ştim de exemplu cinstirea pe care o are Ştefan cel Mare în rândul celor care trăiesc pe locurile peste care  cândva el a domnit. Nu s-au lăsat până nu l-au făcut sfânt. O emblemă a conştiinţei naţionale a românilor şi a celor de peste Prut este Mihai Eminescu. Părintele Iustin Pârvu spune despre poezia lui că este ca o rugăciune. Părintele Arsenie Boca este numit şi Sfântul Ardealului şi este mai iubit şi mai cunoscut de popor decât mulţi poeţi care au crezut/cred că prin ei se revarsă în neam înţelepciunea, lumina nepieritoare.

Această conştiinţă de sine a intelectualilor, ca oameni chemaţi să fie modele şi surse de inspiraţie pentru poporul lor, este corectă. Din păcate mulţi dintre ei trădează neamul, adică preferă să se individualizeze şi să se prezinte ca modele independente de conştiinţa lui. Spiritualitatea creştină este adânc înfiptă şi în genele noastre. Conştiinţa noastră de sine ne spune că ne-am născut creştini, chiar sub influenţa apostolească. Este interesant că spunem asta, că ne numim români, după mai puţin de trei veacuri de prezenţă romană pe teritoriul Daciei. După un mileniu de prezenţă maghiară în Ardeal, ardelenii nu spun că s-au născut din nou formând un alt popor,  ci tot români au rămas.

Intelectuali, poate valoroşi în ei înşişi, dar care au renegat spiritualitatea neamului nu au fost păstraţi cu drag de popor în memoria sa.  Trăiesc doar prin alţi intelectuali, ca modele de referinţă, la care te poţi raporta, dar nu neapărat pozitiv. Adică vezi darurile lor, dar şi modul uneori egoist în care ei s-au folosit de ele. Privind spre popor se vede că nu i-a plăcut asta.

Am fost tentat să spun că prin intelectualii care se vând unor valori străine de neam se poate pierde poporul. O generaţie întreagă de „intelectuali” vânduţi a trimis la moarte în puşcării sau în anonimat pe intelectualii adevăraţi ai neamului. Vreme de jumătate de veac poporului i s-au adus în faţă false repere morale. Şi totuşi spiritualitatea neamului nu a murit, ba parcă, într-un fel s-a întărit. Jertfa de lor de sânge nu a fost trecută cu vederea, ci încet, încet devine tot mai mult reper de orientare spre omul veşnic. În ciuda urmaşilor intelectualilor căzuţi, cu toată sărăcia lor, românii călăuziţi de un instinct al valorii sănătos, îşi construiesc de zeci de ori mai multe biserici decât au dărâmat ei.

Intelectualii şi candidaţii poporului la sfinţenie sunt doar posibile modele, încercări ale unui neam. Unele reuşite, altele ratate. Poporul alege după instinctul său pe cei care merită a fi promovaţi şi care nu, ce idei preiau şi pe care le resping dintre cele pe care intelectualii le flutură prin faţa lor.

Principalii păstrători şi promotori ai valorilor neamului sunt părinţii şi bunicii

Prin educaţia pe care o dau copiilor şi nepoţilor ei fac selecţia valorilor. Împotriva lor a venit acum cu forţă o altă ispită, mult mai perfidă. Folosindu-se de slăbiciunea lor pentru copii, aceştia încep prea devreme să îşi facă educaţie singuri. Satul global, născut prin tehnologiile ce fac posibilă o comunicare fără precedent, vrea să impună valori, peste cele naţionale. În lumea din jurul nostru modele vor să devină vedetele nu intelectualii, iar cinste caută să li se ofere politicienilor şi sportivilor, nu sfinţilor.

Intelectualii au ajuns şi ei în dizgrația lumii. Poate lumea nu mai are nevoie de ei, acum are circ, teatru şi film, modele şi repere pe micul ecran. Poporul adevărat şi părinţii care se simt responsabili pentru soarta copiilor lor, au însă nevoie de ei acum mai mult ca oricând. Altfel legătura dintre părinţi şi copii, şi transferul valorilor prin ea, se vor rupe prea devreme.  Consecinţa este gravă. Ceea ce prin experienţa a sute de ani un popor a decantat, va fi dat la o parte în favoarea plăcerilor şi bucuriilor de moment, cel mai adesea nesănătoase fizic şi spiritual.

Cu îngrijorare constatăm că copiii preiau acum prea devreme conducerea, că părinţii ascultă de ei. Cu folos sau fără folos, cererile lor sunt îndeplinite ca o compensaţie pentru absenţa tot mai prelungită a părinţilor din viaţa copiilor. Absenţă provocată de munca pentru banii cu care poţi aduna tot mai multe, ori de distracţii şi preocupări în care nu sunt implicaţi copiii. Părinţii riscă să fie prinşi în acest cerc vicios şi să renunţe la cea mai sfântă îndeletnicire a lor – creşterea corectă a copiilor.

Cu această renunţare la responsabilitatea educaţiei şi delegarea lor spre alţii se semnează distrugerea moştenirii. Cu tot respectul pentru colegii profesori, şcoala încă nu este pregătită să le ţină locul. Nu are mecanismele de preluare şi transmiterea mai departe a adevăratelor valori. Cu toate acestea se pare că ea este acum chemată în această bătălie şi ar fi cazul să se mobilizeze în apărarea moştenirii fără de care identitatea noastră se va pierde.

Publicat pe ziare.com