Competențe și valori

            Acest articol oferă un răspuns la provocările din comentariile de la articolele precedente (contributors.ro) despre competență formulate de d-l Radu D.L.Popescu. Sper ca articolul să întrunească și exigențele de claritate, deși este relativ greu, uneori imposibil să prezinți simplu lucruri care prin natura lor nu sunt tocmai simple. Mulțumesc de  comentarii, mă ajută să (îmi) clarific perspectiva propusă.

            Nu se poate discuta de competență dacă nu este libertate și decizie exprimată

            La întrebarea despre competența tăietorului de lemne, nu putem spune că un tăietor care mânuiește drujba cu o eficiență extraordinară este și competent. Dacă puterea lui de decizie este redusă, el doar executând ordine, atunci, din perspectiva angajatorului poate fi socotit foarte competent. În acest caz nu se pune de fapt problema unei competențe reale ci numai a eficienței îndeplinirii unei sarcini, deoarece libertatea lui de decizie este limitată. Doar când omul are libertatea de a decide asupra actelor sale se poate pune problema evaluării competenței. Cel care impune o anumită acțiune cuiva este cel care își asumă și decizia, dar și evaluarea ei din perspectiva competenței.

            Un om care ține la echilibrul natural probabil nu va accepta o meserie care distruge mediul. Dacă are nevoie să taie lemne omul o poate face cu respect față de pădure. Va alege copacii uscați sau bolnavi care ar putea chiar să o pună în pericol. Competența înseamnă și grijă dar și o acțiune din proprie inițiativă în sensul menținerii unei situații în anumiți parametrii, chiar dincolo de presiunile din sistem în favoarea unui anumit mod de a face lucrurile. Menținerea pădurii în viață și a unei relații pe termen lung cu aceasta ar trebui să fie o grijă a tăietorului de lemne dincolo de un contract de muncă. Asta în cazul în care nu este bolnavă toată pădurea, există și astfel de cazuri în care trebuie realizată defrișarea, atunci s-ar cere însă și reîmpădurirea.

           

            Întâlnirea cu valorile - Binele       

            Putem spune că așa ar fi bine ca tăietorul să acționeze, cu respect pentru viața pădurii, deoarece astfel este realizat atât interesul propriu cât și cel al semenilor, ce nu vor mai fi afectați de defrișare. Apare ceea ce se numește o valoare - poziția adoptată este una valoroasă în sensul binelui.

            Prin înțelesul general al termenului competența este legată direct de bine, competent este cel ce face bine ceea ce face. Aceasta nu este încă o referire precisă deoarece chiar dacă face bine ceva, acel lucru ar putea avea efecte negative. Clarificarea definiției competenței prin luarea în considerare a viabilității sistemului în care ea este cerută, impunerea asumării responsabilității în fața acestuia și a interacțiunilor lui cu celelalte sisteme, sunt elementele de noutate pe care le-am propus legat de interpretarea competenței. Clarificarea scoate în evidență și legătura strânsă între competență și valori.

            Pe măsură ce sunt evaluate efectele produse în sistemul propriu la nivelul unor sisteme mai mari, care îl înglobează, șansa omului de a face bine ceea ce face este tot mai mare. El ar putea determina chiar evoluția sistemului din care face parte spre o armonie a lui cu celelalte sisteme. Astfel sistemul educativ este centrat pe adevăr, informare, mai puțin pe bine, frumos, participare. Prin aceasta el ignoră nevoia societății de a avea oameni care fac bine ceea ce fac, atenți la consecințele faptelor lor, participanți mulțumiți de viața pe care o trăiesc. Încercarea mea de a clarifica și dezvolta înțelegerea conceptului de competență ține de această nevoie resimțită de a face o educație bună, în care și binele și frumosul contează. Privind la interacțiunile sistemului educativ cu omul și celelalte sisteme din societate putem lua repere bune privind direcția de înaintare.

Adevărul

            Tăietorul ar putea ști la ce efecte conduce defrișarea masivă, dar să nu îl intereseze. Știe adevărul dar nu își face griji pentru viața pădurii. Este în acest caz adevărul o valoare? Această cunoștință are importanță numai dacă lui îi pasă, dacă și-a asumat grija colectivă, dacă este atent la soarta sistemului din care face parte. Un alt om știe doar că oamenii cu casele aflate în aval de dealurile de pe care el taie pădurile vor fi afectați de inundație dacă plouă mai consistent. Adevărul că de ceea ce el face ar putea depinde soarta altor oameni poate fi mai important și mai semnificativ decât cunoașterea teoretică a tuturor efectelor defrișărilor. Un adevăr mic, luat în seamă, poate fi mai util decât un adevăr extraordinar, neasumat.

            Prin educația curentă ne străduim să transmitem adevărul global, marile cuceriri ale științei privind cunoașterea lumii, să înarmăm omul cu instrumentele pe care ea le-a pus la punct. Dar neglijăm faptul că ele pot fi utilizate la fel de ușor și pentru a face rău.

            De obicei vedem, apreciem valorile noastre și vrem să le impunem altora. O nevoie de stabilitate ne face să încercăm să ne reproducem ca ființe spirituale, să facem pe alții cât mai asemănători nouă. Această nevoie stă la baza transmiterii memelor dar și la baza pedagogiei centrată pe cunoștințe. Credem că dacă ne împărtășim unii altora ce este bine, frumos și adevărat toți vom ajunge să credem la fel, și astfel vom fi toți fericiți. Până nu devine responsabilă orice cunoaștere „obiectivă” este doar ca o soluție „de-a gata” care vrea să cuprindă cât mai multe minți, ca urmare a unei credințe primitive că dacă toți gândesc la fel va fi pace și înțelegere. Încă privim valorile ca destinații, nu ca stații pe un drum al propriei integrări. Nu este prea comodă conviețuirea cu mentalitatea călătorului, vrem să știm că am ajuns la destinație și nu trebuie să mai facem efort de a căuta binele, frumosul și adevărul.

            Gândirea sistemică, analizarea responsabilității și a consecințelor faptelor nu prezintă interes pentru educația centrată pe cunoștințe. De exemplu chiar subiectul poluarea este abordat teoretic, copiii pot ști de marile surse de poluare din industrie, etc., dar nu sunt făcuți atenți la modul în care ei degradează mediul prin obiceiurile pe care le au și nu se urmărește conștientizarea/ responsabilizarea astfel încât să nu mai facă fapte ce degradează mediul. În sistemul actual ei ne pot spune toate sursele de poluare, dar continuă să arunce resturi pe jos, etc.

            Este evident că nu poate exista competență fără adevăr. Trebuie să știi ca să poți acționa corect, dar centrul de greutate nu trebuie să fie pe ce știe ci pe modul în care se acționează cu ce se știe, deci mai departe decât cunoașterea, spre modul cum ea este folosită. Poți face bine ceea ce faci dacă nu ignori consecințele ci le cauți și le evaluezi. Ori aici nu mai este doar o cunoaștere simplă a lucrurilor ci și a legăturilor, interdependenței dintre ele, consecințele faptelor, etc.

Frumosul

            Participarea omului la mediul în care se află este determinată și de criterii estetice. Nu cred că cineva și-ar construi o cabană într-o zonă în care au rămas doar cioatele copacilor tăiați, sau că ar permite defrișarea nemiloasă a pădurii în preajma ei. Frumusețea și armonia naturii poate fi sporită sau măcar menținută de om pentru ca și el să beneficieze din asta.        

            Dincolo de criteriul estetic cred că frumosul este legat mai ales de exercițiul percepției armoniei întregului și a complexității. Nu sunt frumoase lucrurile simple, banale, ci cele cu o structură complexă și armonioasă. O petală de trandafir nu este frumoasă singură, dar gruparea lor într-o floare este. Un om nu este frumos doar prin trăsăturile fizice, armonia interioară, împăcarea cu sine și cu viața, pun pe fața sa acea seninătate, disponibilitate și deschidere care îl fac cu adevărat atractiv și respectabil. Ori toate acestea sunt rezultatul unei măiestrii, a organizării interioare. Talentele deosebite, apreciate datorită unor opere care îți pot tăia suflarea, impresionează prin harul și puterea artistului de a aduce la lumină asemenea lucrări. Armonia naturii, extraordinara varietate și exuberanță a acesteia, bogăția și complexitatea ei ne poate da un sentiment de încântare și smerenie nemaipomenită prin conștientizarea acestui mister nemaipomenit care este viața.

            Frumosul este probabil acea emoție a participării la o armonie a naturii, la misterul vieții și a descoperirii puterilor persoanei umane, la un întreg supraindividual armonios cu semenii, etc. Perceperea lor nu poate fi realizată dacă nu este o atenție orientată spre clarificarea participării, analiza emoțiilor legate de participare, organizarea lor.

            Un exemplu perceptiv integrat - câți oameni, în fuga zilei de astăzi, cunosc adevărul, apreciază măiestria și frumosul, și recunosc binele făcut de mica frunză a unei plante ce transformă ploaia de soare, puțin pământ, aer și apă, în oxigen și hrană indispensabilă pentru alte ființe? Un lucru considerat simplu, banal pentru cei mai mulți, de care prea puțin ne minunăm, dar imposibil de apreciat la adevărata valoare. Un joc prin care organisme imense primesc cu grijă, preiau energia micului foton, apoi leagă și dezleagă atomii cu ea (situația unei frunze de aproximativ 1 cm care lucrează cu atomii și electronii este cam ca și cum Pământul ar lucra cu obiecte de dimensiunea unei cireșe)

            Adevărul nu este întreg fără a avea și perspectiva armoniei, a emoției și sentimentelor pe care ni le procură misterul participării. Competența evaluează calitatea participării și efectele ei, nu funcționează fără adevăr și arta de a evalua „perceptiv” ansamblul în care ea se manifestă.  

           

            Valori complexe

            Societatea propune valori complexe, una dintre cele mai importante este patriotismul. Mai este de actualitate? Ce ar putea să cuprindă? Este doar un orgoliu național manifestat mai ales la întrecerile sportive sau o recunoaștere față de o matrice spirituală în care intră nu numai oamenii și modul lor de viață ci și mediul în care își duc zilele? 

            Grija tăietorului de lemne care respectă pădurea pentru semenii lui este probabil un act de un patriotism mai ridicat decât a politicienilor care promit diguri dar sunt indiferenți la tăierea pădurilor. Această valoare complexă, considerată importantă, patriotismul, nu este o dragoste idilică pentru o țară de vis ci actul iubirii și a grijii pentru aproapele, pentru mediul de viață, pentru comunitate și binele învățat împreună. Nu cred că poate iubi țara sa cineva care nu îi iubește pe cei din imediata apropiere. Nu au mers românii la război ca să apere o țară pe care nu o văzuseră niciodată ci pentru a proteja casa, pe cei dragi și apropiați, obiceiurile și modul lor de a fi, îndepărtând pe cei care le amenințau.

            Dragostea de țară vine numai odată cu extinderea grijii pentru întreg neamul, pentru toți cei care îi vorbesc limba, buni sau răi, pentru prezentul și viitorul lor. Spre exemplu un om sau un politician care spumegă de ură față de politicienii din alt partid, nu își iubește țara, nu i-a îmbrățișat cu drag pe toți compatrioții. La nevoie, cu siguranță ignoră interesul național în favoarea celui personal sau de grup, ceilalți pot fi neglijați sau chiar urâți. Valoarea importantă pentru un popor care este iubirea de care sunt în stare cetățenii lui între ei, nu este valabilă dacă doar se proclamă dar nu este trăită. Nici nu poți iubi din prima până departe, trebuie să începi cu cei de aproape. Nu poți nici măcar exclude pe cei cu fapte rele căci te poți situa în tabăra celor care condamnă ființa omului, nu faptele lui. Iubirea cea mai mare se naște din una mică, dar bine îngrijită, care vede virtuțile și îndrăgește tot mai mult oamenii frumoși.

            Virtuțile asumate prin alegerea religiei creștine sunt iertarea și înțelepciunea. Ca să fie cu adevărat om oricine trebuie să își dovedească înțelepciunea cuprinzătoare, nu răutatea și intransigența, căci nimeni nu este perfect, învățarea se face împreună.

           

           

Între valorile proclamate și cele asumate

            Deci care ar fi mai importante, valorile proclamate, descoperite de alții și impuse tuturor  sau cele asumate? Competența determină recunoașterea naturală a valorilor, ea poate crește numai odată cu ele, prin evaluarea lor. Cunoașterea obiectivă este doar conștientizare și ne obligă la neutralitate față de valori. Trebuie să fim subiectivi și să iubim, să ne implicăm în mediul de viață ca să acționăm în sensul protejării acestuia. Valorile „mici” din preajmă, trăite și asumate pot fi mai utile decât cele „mari”, de departe. Competența este astfel îmbinarea armonioasă dintre subiectiv și obiectiv, între individual și colectiv, global și local.

            Pe măsură ce asumarea întregului și a unei relații bune cu mediul și semenii, impuse de dorința de a fi competent crește, va crește și o cunoaștere cu adevărat utilă, se vor identifica modul și rațiunea unei bune acțiuni, care nu perturbă frumusețea și armonia ci ne fac părtași la ea. Acestea cresc laolaltă sub umbrela competenței, a atenției de a respecta anumite lucruri, de a menține trecerea prin timp în mișcare bine echilibrată și cu înaintare în direcția progresului individual și de grup.