Educația, sedusă și abandonată

Din punct de vedere legislativ și educația de la noi s-a alineat la curentul occidental de a forma competențe în loc să transmită cunoștințe. Schimbarea este necesară deoarece pregătirea elevului prin transmitere și reproducere de cunoștințe este una incompletă. Nevoia nu este una identificată recent. La noi Constantin Rădulescu-Motru a scris în urmă cu 100 de ani cartea „Puterea sufletească” în care arăta că cunoștințele în sine nu sunt de folos. Ceea ce stă la baza a ceea ce noi numim astăzi competență a fost numit de el putere sufletească. Câteva decenii mai târziu occidentalii au introdus conceptul de competență în organizații din nevoia de a stabili clar ce înseamnă că angajatul este în stare să îndeplinească cu succes anumite funcții în cadrul organizației.

Adevărata educație – controlul energiei

Deși inițial nu a fost foarte clar, până la urmă se dovedește că această raportare prin intermediul competenței este de fapt una care presupune și capacitatea de raportare la culturile anumitor comunități. Până acum erau doar prezentate rezultatele diverselor culturi, cu deosebire producțiile în domeniul academic, dar acum se cere și se vrea mai mult, respectiv și o raportare critică la acestea. S-a crezut, unii teoreticieni mai cred și astăzi, că dacă se schimbă abordarea urmând această direcție se cedează controlul de la „rațiunile înalte” către nevoile „insignifiante și irelevante” ale cotidianului. Confuzia este destul de mare, căci a cunoaște cum se manifestă energia și ce poate rezulta prin utilizarea ei de alții este cu totul altceva și mult mai puțin decât ceea ce este necesar, respectiv controlul acesteia de către fiecare elev.

Această orientare către culturalizare cu orice preț, chiar cu riscul neadaptării la cotidian nu mai este însă acceptată de către tineri, și pe bună dreptate. Ei vor să controleze energia, nu doar să privească „spectacolul” produs de alții, fie ei oameni de știință eminenți sau scriitori celebri. Nu vor să învețe teorii complicate câtă vreme ei nu stăpânesc lucrurile mai simple. C.R.Motru a anticipat asta și s-a exprimat clar că nu se mai așteaptă la o reformă serioasă în educație de la profesori ci doar atunci când tinerii nu vor mai vrea să învețe ceea ce li se propune doar cu titlu de informare. Și timpul acela a sosit, dorit nu doar de tinerii care întorc spatele sistemului tradițional ci și de întreaga societate, nemulțumită de pregătirea reală a tinerilor pentru viața activă.

Încă departe de țintă

Semnele că și cei care se ocupă acum de educație ar fi înțeles aceste lucruri sunt puține. O stare de autosuficiență academică s-a instalat destul de bine ca să nu fie prea sensibilă la „cererea pieței”. Și chiar dacă nevoia de schimbare este resimțită în sistem de oamenii inimoși care vor să fie cu adevărat utili tinerilor, aceștia nu au prea mari șanse să schimbe ceva. La minister se crede că educația serioasă se face doar în universități. Fals, controlul energiei și transformarea ei în rezultatele dorite se învață mai ales în perioada învățământului obligatoriu. Mai departe nu se pot face decât exerciții din ce în ce mai rafinate.

Ministerul mai crede că numai în universități și în spatele titlurilor poți găsi acele minți luminate capabile să propună abordările potrivite. Introducerea competențelor în educație dovedește contrariul, nu doar la noi ci aproape peste tot universitarii au fost luați prin surprindere și continuă să fie nemulțumiți de schimbare mai ales pentru faptul că nu vine de la ei ci a fost impus de societate. Mediul de afaceri are o literatură întreagă pe această temă, universitarii, în cea mai mare parte sunt încă în confuzie. În contact direct cu copiii, profesorii din preuniversitar sunt mult mai aproape de a înțelege vremurile de schimbare pe care le trăim, mult mai dispuși să facă pașii necesari în această direcție.

Seducția

Schimbarea legii a dat speranță oamenilor care vor dezvoltarea competențelor și o ucenicie reală a tinerilor în controlul și transformarea energiei. Se poate spera încă la o autonomie a unităților de învățământ, la deschiderea acestora spre mediul în care își desfășoară activitatea și la o implicare a acestuia mai mare în deciziile școlii. Cei care răspund de calitatea educației pot spera să plătească diferențiat profesorii, în funcție de calitatea muncii. Elevii mai pot spera că se va schimba programa și stilul de predare, astfel încât să determine o participare reală a lor, nu doar o implicare formală. Pot visa la programe pe calculator care să le arate cum să controleze energia și să îi ajute să își evalueze capacitatea de control a ei în evaluarea și transformarea realității. Putem spera și la o finanțare echivalentă cu 6% din PIB, care să permită realizarea mijloacelor și perfecționărilor prin care educația să devină mai bună. Legea este minunată, ne lasă să visăm.

Abandonul

Primul abandon a fost când a fost votată legea bugetului, pentru educație alocându-se 3,6%. Vrem reformă, schimbare dar toate să fie gratis. Să admitem că guvernanții nu au înțeles pe deplin importanța educației și cererea de schimbare. Că fiind an electoral vor să investească în ce se vede ori în campaniile electorale, că vor să își șteargă păcatele prin refacerea salariilor bugetarilor. O politică de neglijare a educației, numită prioritate numai la televizor și în campaniile electorale. Diferența este însă prea mare deci respectul față de lege și împlinirea ei prea mic.

Al doilea abandon este chiar mai mult, un sabotaj. Cu concursul Ministerului Educației politicienii au blocat alocarea banilor pentru proiectele finanțate din fonduri europene ale instituțiilor din învățământul preuniversitar, deși acești bani sunt prevăzuți în legea bugetului și se întorc înapoi cel puțin dublați din sumele alocate de UE. Majoritatea inspectoratelor școlare nu au primit bani pentru finanțarea activităților din acest an, pentru plata oamenilor care lucrează în ele. Deși au scopul de a dezvolta resurselor umane din învățământ, prin care s-ar mai putea face câțiva pași pe calea unei reale schimbări, aceste proiecte sunt pe cale de a fi blocate. Dar ca să fie lucru curat împotriva educației de bază, la universități nu sunt blocate fondurile.

Concluzia

Să nu ne așteptăm prea devreme la transformări reale în educație. Schimbările de formă și de metodologii nu înseamnă nimic dacă nu se întâmplă o schimbare de direcție și de abordare din partea profesorilor. Acest lucru nu se poate face însă fără o muncă temeinică de clarificare și formări masive, în alt spirit decât cel cu care sunt obișnuiți. Politicul sugrumă acum educația pentru că ar vrea ca totul să se întâmple gratis, fără nici un efort din partea societății, iar accesul la alte finanțări să fie blocat, ca să ducă banii unde vrea el. Din aceste motive educația este acum îndreptățită să ceară politicului, indiferent că este la putere sau în opoziție, să aibă decența să nu-i mai pomenescă numele în campaniile electorale, să nu mai ceară voturi în numele ei, și până când legea ei nu va fi respectată, să nu mai fie numită prioritate.

Competențe și valori

            Acest articol oferă un răspuns la provocările din comentariile de la articolele precedente (contributors.ro) despre competență formulate de d-l Radu D.L.Popescu. Sper ca articolul să întrunească și exigențele de claritate, deși este relativ greu, uneori imposibil să prezinți simplu lucruri care prin natura lor nu sunt tocmai simple. Mulțumesc de  comentarii, mă ajută să (îmi) clarific perspectiva propusă.

            Nu se poate discuta de competență dacă nu este libertate și decizie exprimată

            La întrebarea despre competența tăietorului de lemne, nu putem spune că un tăietor care mânuiește drujba cu o eficiență extraordinară este și competent. Dacă puterea lui de decizie este redusă, el doar executând ordine, atunci, din perspectiva angajatorului poate fi socotit foarte competent. În acest caz nu se pune de fapt problema unei competențe reale ci numai a eficienței îndeplinirii unei sarcini, deoarece libertatea lui de decizie este limitată. Doar când omul are libertatea de a decide asupra actelor sale se poate pune problema evaluării competenței. Cel care impune o anumită acțiune cuiva este cel care își asumă și decizia, dar și evaluarea ei din perspectiva competenței.

            Un om care ține la echilibrul natural probabil nu va accepta o meserie care distruge mediul. Dacă are nevoie să taie lemne omul o poate face cu respect față de pădure. Va alege copacii uscați sau bolnavi care ar putea chiar să o pună în pericol. Competența înseamnă și grijă dar și o acțiune din proprie inițiativă în sensul menținerii unei situații în anumiți parametrii, chiar dincolo de presiunile din sistem în favoarea unui anumit mod de a face lucrurile. Menținerea pădurii în viață și a unei relații pe termen lung cu aceasta ar trebui să fie o grijă a tăietorului de lemne dincolo de un contract de muncă. Asta în cazul în care nu este bolnavă toată pădurea, există și astfel de cazuri în care trebuie realizată defrișarea, atunci s-ar cere însă și reîmpădurirea.

           

            Întâlnirea cu valorile - Binele       

            Putem spune că așa ar fi bine ca tăietorul să acționeze, cu respect pentru viața pădurii, deoarece astfel este realizat atât interesul propriu cât și cel al semenilor, ce nu vor mai fi afectați de defrișare. Apare ceea ce se numește o valoare - poziția adoptată este una valoroasă în sensul binelui.

            Prin înțelesul general al termenului competența este legată direct de bine, competent este cel ce face bine ceea ce face. Aceasta nu este încă o referire precisă deoarece chiar dacă face bine ceva, acel lucru ar putea avea efecte negative. Clarificarea definiției competenței prin luarea în considerare a viabilității sistemului în care ea este cerută, impunerea asumării responsabilității în fața acestuia și a interacțiunilor lui cu celelalte sisteme, sunt elementele de noutate pe care le-am propus legat de interpretarea competenței. Clarificarea scoate în evidență și legătura strânsă între competență și valori.

            Pe măsură ce sunt evaluate efectele produse în sistemul propriu la nivelul unor sisteme mai mari, care îl înglobează, șansa omului de a face bine ceea ce face este tot mai mare. El ar putea determina chiar evoluția sistemului din care face parte spre o armonie a lui cu celelalte sisteme. Astfel sistemul educativ este centrat pe adevăr, informare, mai puțin pe bine, frumos, participare. Prin aceasta el ignoră nevoia societății de a avea oameni care fac bine ceea ce fac, atenți la consecințele faptelor lor, participanți mulțumiți de viața pe care o trăiesc. Încercarea mea de a clarifica și dezvolta înțelegerea conceptului de competență ține de această nevoie resimțită de a face o educație bună, în care și binele și frumosul contează. Privind la interacțiunile sistemului educativ cu omul și celelalte sisteme din societate putem lua repere bune privind direcția de înaintare.

Adevărul

            Tăietorul ar putea ști la ce efecte conduce defrișarea masivă, dar să nu îl intereseze. Știe adevărul dar nu își face griji pentru viața pădurii. Este în acest caz adevărul o valoare? Această cunoștință are importanță numai dacă lui îi pasă, dacă și-a asumat grija colectivă, dacă este atent la soarta sistemului din care face parte. Un alt om știe doar că oamenii cu casele aflate în aval de dealurile de pe care el taie pădurile vor fi afectați de inundație dacă plouă mai consistent. Adevărul că de ceea ce el face ar putea depinde soarta altor oameni poate fi mai important și mai semnificativ decât cunoașterea teoretică a tuturor efectelor defrișărilor. Un adevăr mic, luat în seamă, poate fi mai util decât un adevăr extraordinar, neasumat.

            Prin educația curentă ne străduim să transmitem adevărul global, marile cuceriri ale științei privind cunoașterea lumii, să înarmăm omul cu instrumentele pe care ea le-a pus la punct. Dar neglijăm faptul că ele pot fi utilizate la fel de ușor și pentru a face rău.

            De obicei vedem, apreciem valorile noastre și vrem să le impunem altora. O nevoie de stabilitate ne face să încercăm să ne reproducem ca ființe spirituale, să facem pe alții cât mai asemănători nouă. Această nevoie stă la baza transmiterii memelor dar și la baza pedagogiei centrată pe cunoștințe. Credem că dacă ne împărtășim unii altora ce este bine, frumos și adevărat toți vom ajunge să credem la fel, și astfel vom fi toți fericiți. Până nu devine responsabilă orice cunoaștere „obiectivă” este doar ca o soluție „de-a gata” care vrea să cuprindă cât mai multe minți, ca urmare a unei credințe primitive că dacă toți gândesc la fel va fi pace și înțelegere. Încă privim valorile ca destinații, nu ca stații pe un drum al propriei integrări. Nu este prea comodă conviețuirea cu mentalitatea călătorului, vrem să știm că am ajuns la destinație și nu trebuie să mai facem efort de a căuta binele, frumosul și adevărul.

            Gândirea sistemică, analizarea responsabilității și a consecințelor faptelor nu prezintă interes pentru educația centrată pe cunoștințe. De exemplu chiar subiectul poluarea este abordat teoretic, copiii pot ști de marile surse de poluare din industrie, etc., dar nu sunt făcuți atenți la modul în care ei degradează mediul prin obiceiurile pe care le au și nu se urmărește conștientizarea/ responsabilizarea astfel încât să nu mai facă fapte ce degradează mediul. În sistemul actual ei ne pot spune toate sursele de poluare, dar continuă să arunce resturi pe jos, etc.

            Este evident că nu poate exista competență fără adevăr. Trebuie să știi ca să poți acționa corect, dar centrul de greutate nu trebuie să fie pe ce știe ci pe modul în care se acționează cu ce se știe, deci mai departe decât cunoașterea, spre modul cum ea este folosită. Poți face bine ceea ce faci dacă nu ignori consecințele ci le cauți și le evaluezi. Ori aici nu mai este doar o cunoaștere simplă a lucrurilor ci și a legăturilor, interdependenței dintre ele, consecințele faptelor, etc.

Frumosul

            Participarea omului la mediul în care se află este determinată și de criterii estetice. Nu cred că cineva și-ar construi o cabană într-o zonă în care au rămas doar cioatele copacilor tăiați, sau că ar permite defrișarea nemiloasă a pădurii în preajma ei. Frumusețea și armonia naturii poate fi sporită sau măcar menținută de om pentru ca și el să beneficieze din asta.        

            Dincolo de criteriul estetic cred că frumosul este legat mai ales de exercițiul percepției armoniei întregului și a complexității. Nu sunt frumoase lucrurile simple, banale, ci cele cu o structură complexă și armonioasă. O petală de trandafir nu este frumoasă singură, dar gruparea lor într-o floare este. Un om nu este frumos doar prin trăsăturile fizice, armonia interioară, împăcarea cu sine și cu viața, pun pe fața sa acea seninătate, disponibilitate și deschidere care îl fac cu adevărat atractiv și respectabil. Ori toate acestea sunt rezultatul unei măiestrii, a organizării interioare. Talentele deosebite, apreciate datorită unor opere care îți pot tăia suflarea, impresionează prin harul și puterea artistului de a aduce la lumină asemenea lucrări. Armonia naturii, extraordinara varietate și exuberanță a acesteia, bogăția și complexitatea ei ne poate da un sentiment de încântare și smerenie nemaipomenită prin conștientizarea acestui mister nemaipomenit care este viața.

            Frumosul este probabil acea emoție a participării la o armonie a naturii, la misterul vieții și a descoperirii puterilor persoanei umane, la un întreg supraindividual armonios cu semenii, etc. Perceperea lor nu poate fi realizată dacă nu este o atenție orientată spre clarificarea participării, analiza emoțiilor legate de participare, organizarea lor.

            Un exemplu perceptiv integrat - câți oameni, în fuga zilei de astăzi, cunosc adevărul, apreciază măiestria și frumosul, și recunosc binele făcut de mica frunză a unei plante ce transformă ploaia de soare, puțin pământ, aer și apă, în oxigen și hrană indispensabilă pentru alte ființe? Un lucru considerat simplu, banal pentru cei mai mulți, de care prea puțin ne minunăm, dar imposibil de apreciat la adevărata valoare. Un joc prin care organisme imense primesc cu grijă, preiau energia micului foton, apoi leagă și dezleagă atomii cu ea (situația unei frunze de aproximativ 1 cm care lucrează cu atomii și electronii este cam ca și cum Pământul ar lucra cu obiecte de dimensiunea unei cireșe)

            Adevărul nu este întreg fără a avea și perspectiva armoniei, a emoției și sentimentelor pe care ni le procură misterul participării. Competența evaluează calitatea participării și efectele ei, nu funcționează fără adevăr și arta de a evalua „perceptiv” ansamblul în care ea se manifestă.  

           

            Valori complexe

            Societatea propune valori complexe, una dintre cele mai importante este patriotismul. Mai este de actualitate? Ce ar putea să cuprindă? Este doar un orgoliu național manifestat mai ales la întrecerile sportive sau o recunoaștere față de o matrice spirituală în care intră nu numai oamenii și modul lor de viață ci și mediul în care își duc zilele? 

            Grija tăietorului de lemne care respectă pădurea pentru semenii lui este probabil un act de un patriotism mai ridicat decât a politicienilor care promit diguri dar sunt indiferenți la tăierea pădurilor. Această valoare complexă, considerată importantă, patriotismul, nu este o dragoste idilică pentru o țară de vis ci actul iubirii și a grijii pentru aproapele, pentru mediul de viață, pentru comunitate și binele învățat împreună. Nu cred că poate iubi țara sa cineva care nu îi iubește pe cei din imediata apropiere. Nu au mers românii la război ca să apere o țară pe care nu o văzuseră niciodată ci pentru a proteja casa, pe cei dragi și apropiați, obiceiurile și modul lor de a fi, îndepărtând pe cei care le amenințau.

            Dragostea de țară vine numai odată cu extinderea grijii pentru întreg neamul, pentru toți cei care îi vorbesc limba, buni sau răi, pentru prezentul și viitorul lor. Spre exemplu un om sau un politician care spumegă de ură față de politicienii din alt partid, nu își iubește țara, nu i-a îmbrățișat cu drag pe toți compatrioții. La nevoie, cu siguranță ignoră interesul național în favoarea celui personal sau de grup, ceilalți pot fi neglijați sau chiar urâți. Valoarea importantă pentru un popor care este iubirea de care sunt în stare cetățenii lui între ei, nu este valabilă dacă doar se proclamă dar nu este trăită. Nici nu poți iubi din prima până departe, trebuie să începi cu cei de aproape. Nu poți nici măcar exclude pe cei cu fapte rele căci te poți situa în tabăra celor care condamnă ființa omului, nu faptele lui. Iubirea cea mai mare se naște din una mică, dar bine îngrijită, care vede virtuțile și îndrăgește tot mai mult oamenii frumoși.

            Virtuțile asumate prin alegerea religiei creștine sunt iertarea și înțelepciunea. Ca să fie cu adevărat om oricine trebuie să își dovedească înțelepciunea cuprinzătoare, nu răutatea și intransigența, căci nimeni nu este perfect, învățarea se face împreună.

           

           

Între valorile proclamate și cele asumate

            Deci care ar fi mai importante, valorile proclamate, descoperite de alții și impuse tuturor  sau cele asumate? Competența determină recunoașterea naturală a valorilor, ea poate crește numai odată cu ele, prin evaluarea lor. Cunoașterea obiectivă este doar conștientizare și ne obligă la neutralitate față de valori. Trebuie să fim subiectivi și să iubim, să ne implicăm în mediul de viață ca să acționăm în sensul protejării acestuia. Valorile „mici” din preajmă, trăite și asumate pot fi mai utile decât cele „mari”, de departe. Competența este astfel îmbinarea armonioasă dintre subiectiv și obiectiv, între individual și colectiv, global și local.

            Pe măsură ce asumarea întregului și a unei relații bune cu mediul și semenii, impuse de dorința de a fi competent crește, va crește și o cunoaștere cu adevărat utilă, se vor identifica modul și rațiunea unei bune acțiuni, care nu perturbă frumusețea și armonia ci ne fac părtași la ea. Acestea cresc laolaltă sub umbrela competenței, a atenției de a respecta anumite lucruri, de a menține trecerea prin timp în mișcare bine echilibrată și cu înaintare în direcția progresului individual și de grup.

Cunoștințe vs competențe

            În jurul articolului precedent despre revoluția adusă de competențe în educație au apărut o serie de discuții care m-au determinat să încerc să clarific noțiunile. Problema cunoștințe vs competențe este una foarte importantă pentru învățământ și de soluționarea ei depinde modul în care se va face pregătirea elevilor.

            Cea mai bună metodă de a evidenția diferențele este de a lua un caz concret, cât mai bine cunoscut. De aceea mă voi referi la competența de a conduce mașina. Sistemul care cere această calitate este societatea prin reglementările de transport pe drumurile publice. Pentru buna funcționare a acestuia nu este suficientă reglementarea și cunoașterea legislației ci și competența de a conduce a participanților la traficul auto. Această competență nu se verifică pe baza unui examen de cunoștințe ci prin unul practic, în situația reală. Cunoștințele sunt insuficiente deoarece nu garantează că posesorul lor le poate și aplica corect în trafic. Astfel sunt candidați care au promovat de 7 ori examenul teoretic, rezolvă corect probe de îndemânare, dar din cauza faptului că nu își pot controla emoțiile în trafic, pică la proba practică. Nu cred că este cineva care ar fi de acord cu eliminarea probei practice la acest examen. Ar fi o dovadă de iresponsabilitate din partea sistemului o astfel de decizie, a cărei consecințe ar fi greu de evaluat.

            Analizând puțin mai detaliat vedem că competența are cel puțin o dimensiune suplimentară față de orice fel de cunoștințe. Ea ne arată și cum sunt folosite cunoștințele în situații reale. Competența de a conduce presupune controlul variabilelor procesului aflat în curs de desfășurare.  Variabilele pot fi de exemplu viteza mașinii, direcția de deplasare, utilizarea semnalelor privind manevrele efectuate, respectarea indicatoarelor, situația din trafic, controlul emoțiilor, etc. Fără un control asupra acestora în orice moment pot să apară probleme. Competența înseamnă deci controlul variabilelor sau, cum ar spune Rădulescu Motru, realizarea unei bune imagini kinestezice a ceea ce trebuie făcut.

            Dacă exemplul pare trivial și inaplicabil la competențele mai complexe voi mai exemplifica pe un caz concret, legat chiar de comunicare, cu referire concretă la interacțiunea prin acest tip de articol, postat pe site. Orice autor poate înșira verzi și uscate dacă ne referim doar la cunoștințe, la fel și orice comentator a textului propus. Este plină lumea de maculatură și flecăreală (Heidegger). Dar dacă avem în vedere exigența competenței vom avea în vedere câteva variabile ce ne impun o calitate suplimentară a materialelor. Propun spre exemplificare 3 variabile care ne vor ajuta să facem puțină curățenie.

            Probabil cea mai importantă este poziționarea autorului/comentatorului. Din analiza tranzacțională putem deduce trei poziții principale ale unui participant la o interacțiune denumite Adult, Părinte și Copil. Poziționarea matură nu este aceea de Părinte, acesta este exponentul autorității, conservării a ceea ce există. Copilul este deschis spre învățare, implicare, acceptă noul și sugestiile necritic. Starea de Adult presupune o evaluare critică, deschisă a propunerilor venite din mediu și adoptarea unei poziții justificate față de influența, solicitarea acestuia. Să spunem că mediul ne propune să trecem la competențe. Copilul este de acord relativ ușor deoarece vrea să încerce ceva nou, cel situat în starea de Părinte va spune că nu avem motive să facem asta deoarece și cei care au făcut-o sunt cam debusolați, că, uite ce progres ne-au adus cunoștințele, că numai incapabilii se plâng de lipsa lor de eficiență. Un om în starea de Adult preia informația/perturbația din mediu și o analizează pe îndelete, chiar studiază implicațiile abordării noi față de cea veche și nu se grăbește să se pronunțe până nu își fundamentează punctul de vedere.

            O altă variabilă utilă, legată de prima, ar putea fi modul general de prezentare. Un articol care nu are o poziționare critică clară față de trecut și argumente bune pentru a convinge alt Adult să ia serios în considerare modificarea propusă, nu este complet. Criticismul fără a oferi și o soluție este o pierdere de vreme, în general se cunosc problemele, dar contribuția înseamnă soluție. O soluție care nu este trecută prin încercări critice ci este adoptată „heirupist” iarăși nu este satisfăcătoare pentru că este prea costisitoare. Nu ne permitem să încercăm n soluții, mai ales când este vorba de probleme ale unor sisteme mari.

            Calitatea demersului critic poate fi o altă variabilă. De exemplu referirea la o singură sursă, doar cu citate sau apeluri la autoritate (apropo, menționarea unor nume în acest articol este pentru a oferi referințe celor interesați), fără a pătrunde nici măcar contextul și rostul pentru care s-a scris textul din referință conduce la o susținere precară a noului punct de vedere. Alte variabile ar putea fi coerența generală a textului, respectarea topicii și a regulilor gramaticale, claritatea mesajului (a schimbării propuse în sistem), etc.

            Un competent are în vedere toate aceste variabile simultan, exact ca un conducător auto. Deci ceea ce depășește orice fel de cunoștință este capacitatea de control a variabilelor, calitatea grijii (atenție calitativă extinsă, nu îngrijorare), care nu poate fi evaluată decât în situații concrete. Cunoștința presupune să informezi elevul cum au făcut alții, competența înseamnă să fii atent, să evaluezi cum face el. Un competent înțelege și de ce face așa cum face, spre exemplu conducătorul auto înțelege că rostul semnalizării manevrelor este de a informa pe ceilalți participanți la trafic, iar un autor de articol știe că propunere trecerea unui sistem dintr-o stare în alta, o altă abordare față de ... un alt demers de lucru, etc.

            În mod asemănător se pot identifica variabilele care trebuie avute în vedere pentru realizarea unui demers competent și pentru noțiuni mult mai abstracte, de exemplu învățarea ecuației lui Schrodinger din mecanica cuantică. Modul de abordare specific acesteia stă și la baza celei mai precise teorii din fizică, electrodinamica cuantică. Toate interacțiunile de la nivelul atomului (inclusiv efectele relativiste) sunt avute în vedere și adăugate pe rând în ecuație. Așa se rafinează teoria și se obțin valori pentru constante fizice confirmate experimental până la o precizie de 30 de cifre după virgulă.

            De fapt, un demers identic se aplică și în dezvoltarea competenței, treptat luăm în vedere și sub control variabile din ce în ce mai fine, facem legăturile între ele și obținem o rafinare până la obținerea unei calități ridicate a acțiunii. Un astfel de demers este cu totul diferit de unul centrat pe cunoștințe. Se poate aplica pentru a oferi capacitatea de a ne folosi de cunoaștere ca de un instrument chiar și asupra celor mai complexe teorii și rafinate cunoștințe științifice.

            Rezumând, elementul central pe care îl vizează competența este extinderea grijii și a capacității omului de a urmări, controla și acționa simultan pe cât mai multe dimensiuni semnificative pentru o activitate dată. Însemnă trecerea de la preocuparea pentru dimensiunea bagajului de cunoștințe la grija pentru nivelul de utilizare de către student/elev a instrumentelor descoperite de cultura omenirii. Se întâmplă ceea ce propunea Heidegger, trecerea de la preocupare la grijă pentru o participare autentică. Rămâne de văzut dacă vrem să facem lucrurile cu grijă sau vom continua doar să fim preocupați de anumite aspecte, arbitrar alese. Alegerea elevilor este însă clară, ei nu mai vor să fie manipulați după cum credem noi, vor să învețe prin participare dar, din păcate pentru ei, abia acum învățăm dinamica grijii și extinderea  participării, abia acum înțelegem ce înseamnă un demers competent. (publicat pe contributors.ro)

Revoluția nevăzută din educație

Modificările majore care au avut loc în educație în ultimii ani, în toată lumea, cu deosebire determinate de reorientarea spre competențe, nu au fost propuse din perspectiva unor raționamente filozofice, pedagogice ori psihologice complexe cât mai ales pentru a satisface nevoi sociale. Experiența practică din mediul economic a țărilor dezvoltate a avut un cuvânt greu de spus în decizia de a abandona centrarea pe cunoștințe în favoarea centrării pe competențe.  Deoarece majoritatea celor implicați nu sesizează amploarea transformării și există încă mulți contestatari ai acestei schimbări de direcție, mai ales în mediul academic, oarecum detronat, ar trebui să vedem de ce ne aflăm pe drumul cel bun.

 Competența - un concept integrator

Un argument împotriva demersului orientat spre competențe este legat de lipsa unei definiții clare, operabile pentru acest concept. Diverși autori propun definiții descriptive, care nu întrunesc consensul, centrate pe ceea ce ea presupune la purtător – aptitudini, atitudini, etc. ori pe context.  

Conceptul poate fi însă foarte ușor explicat dacă abordăm problema sistemic. C.R. Motru a justificat bine faptul că omul și nevoile lui se formează în cadrul unor culturi, nu în legătură directă cu mediul. Prin activitatea pe care o desfășoară, omul participă la un sistem social și economic, la multe grupuri cu diferite culturi specifice, cu diverse câștiguri. Grupurile au cultura lor dar și nevoile lor de a supraviețui și a se dezvolta. Competența este exigența formulată de un grup către membrii lui pentru a-și asigura buna funcționare. O persoană incompetentă este de obicei eliminată din grup, dacă există o concurență între grupuri.

Privită dinspre individ, rădăcina latină a termenului, „competentia” tradus la noi prin „în stare” – care poate însemna și capabil, dar și prezent în ceea ce face, în situație (starea unui sistem fizic este dată de proprietățile lui la un moment dat). Cel care se vinde unor soluții prealabile este cumva pe pilot automat, căzut în starea de preocupare (dinainte ocupat), ratând starea prezentă, cum ar zice Heidegger. Astfel, numai cineva care are grijă (este atent) la ce face în momentul respectiv poate fi prezent, „în stare” și competent.

Înțelegerea dublă a acestui termen, în care sunt cuprinse deodată atât subiectul în starea sa, cât și participarea, integrarea acestuia în supraindividual, este chiar mai mult decât au sperat filozofii să găsească pentru a prezenta condiția umană. „Devenirea întru ființă” a lui Noica nu surprinde nuanțe așa profunde deoarece  nu poate scăpa de centrarea pe persoană. Înțelepciunea individuală nici nu poate ieși din această cursă, prin însăși formarea ei rămâne blocată pe individ.  Omul singular doar descoperă acum competența, impusă nu de o persoană ci prin înțelepciunea și cultura de grup, ca o nevoie a sa.  

Rolul important jucat de cultură abia acum iese în evidență. Dacă în trecut cultura era „de bon ton”, considerată necesară pentru afirmarea omului luat ca individ, acum este scoasă în evidență importanța și rolul ei social. Cultura organizațională identifică de fapt competențele și le cere de la membrii săi, mai mult sau mai puțin explicit, propunându-le și un mod de a fi. Capacitatea omului de a identifica cultura organizațională, de a se adapta și a lucra în spiritul ei, nu mai este o opțiune facultativă ci o condiție a menținerii și participării lui în acea organizație. Satisfacția lui de a lucra într-un grup depinde de potrivirea între cultura personală și cultura grupului. Un om moral nu poate rezista într-o organizație care disprețuiește această trăsătură de caracter și pune accent doar pe rezultate, indiferentă la mijloacele morale/imorale prin care acestea sunt atinse.

Abandonarea măsurii academice și regăsirea respectului pentru elevi

Un alt merit al acestei abordări este redarea libertății persoanei prin detronarea importanței acordată cunoștințelor pure. Prin orientarea spre cunoștințe se încerca un fel de înarmare a tânărului cu rețete de viață, și o aservire a sa în favoarea soluției preparate de „specialiști”. În general aceștia ar putea fi grupați  în două tabere. Prima este a celor care au ca emisferă dominantă emisfera dreaptă a creierului și de aceea pun accent pe supraindividual și propun aservirea omului unor idealuri sociale, chiar divinității, etc. A doua categorie este a celor cu dominanța pe emisfera stângă, ei nu pot sesiza contextul, relațiile îndepărtate, pun accent pe local, individual, motiv pentru care relativizează totul, de la existența lui Dumnezeu până la posibilitatea de a da un sens vieții.

Cunoașterea luată singură pendulează între aceste extreme dar nu se poate fixa pe o poziție deoarece este doar rezultatul unui act de judecată. Abia după completarea acestui act cu  experiența trăită și evaluată (proces plus rezultat) se poate realiza o sinteză. Prin implicarea ambilor factori, a obiectivității cunoașterii cu aprecierea subiectivă a experienței (individuale sau de grup), aceasta se transformă în cultură, care nu mai poate fi socotită nici obiectivă sau subiectivă, nici  facultativă sau obligatorie.

Sistemul de educație, bazat pe poziționarea pretinsă obiectivă oferită de cunoaștere, a exclus din educație cel mai important factor - participarea. Elevii, studenții nu pot avea de exemplu nici o poziție în fața unei cunoașteri obiective, multimilenare – spiritualitatea, sau multiseculare - știința omenirii. Tot aserviți rămân chiar dacă fac în clase experiențe, la care participă „activ” deoarece nu  decid ei rostul prezenței acelor cunoștințe acolo, societatea a decis pentru ei. Rolul pasiv, de simple instrumente de înregistrare a cunoștințelor și practicilor, nu mai este acceptat decât de puțini elevi. Rezistența opusă este una pasivă, a lipsei de interes real pentru ceea ce fac, implicare superficială și de scurtă durată, neglijență față de propria dezvoltare pe această cale. Lipsa de respect față de ei s-a răzbunat social prin detronarea academismului operată prin adoptarea competențelor ca țintă a educației.

În opoziție cu aceasta, dezvoltarea competențelor se poate face numai plecând de la actul participării și de la cultura în care trăiesc. Participarea este un act liber, cultura oferă și cere înțelepciune, iar competența este o participare înțeleaptă asumată, responsabilă, conștientă de sine și de implicațiile ei. Explorând cultura grupurilor, nu impunând-o, se poate dezvolta capacitatea persoanei umane de a se integra cu succes în mediul social și de a oferi maximul posibil potrivit vocației sale. Cunoașterea înseamnă rezultate impuse, competența vine prin activitate, cultură explorată și liber asumată.

Cultura grupurilor nu este o cultură academică. Aceasta este și ea tot cultura unui grup care se vrea exponentul obiectivității, care, supralicitând importanța cunoștințelor obiective, mai mult distruge creativitatea și potențialul tinerilor, după cum argumentează Ken Robinson. În fapt, cultură este mai mult ceea ce ne sugerează de exemplu termenul de „cultură agricolă”, o entitate vie (organismele, procesele vii plus toate operațiile de îngrijire a acestora) care produce și recolte dar nu se reduce la acestea. Cultura viței de vie este un proces anual a cărui recolte se culeg doar toamna. Educația a crezut că poate oferi elevilor doar fructele toamnei în loc să studieze rostul cultivării și procesul prin care ele se obțin. A oferit doar pește în loc să învețe elevii să pescuiască.

Un pas mic pentru educație, un pas mare pentru omenire

Acum intră în educație ceea ce în mediul economic avem deja - nevoia de experiență a lucrului în echipă, fără aceasta nici omul nu poate fi fericit, nici nu se mai poate face față provocărilor lumii contemporane. Munca devine astfel nu numai un mijloc de dobândire de resurse ci și o provocare privind capacitatea de învățare pentru integrare în sistem și conlucrare, de raportare la culturi și implicare atentă în procesele care au loc.

Trecerea operată în educație este impusă de o schimbare culturală profundă, urmare a unor frământări care au probabil mai mult de un secol de la debut. Crizele redefinirii societăților au adus inclusiv războaiele mondiale și situația incertă de astăzi. Totuși perspectivele ca urmare a schimbării sunt optimiste. În momentul în care competența și incompetența vor putea fi separate, fiecare grup, orice societate va avea șansa de a funcționa mult mai bine. Reorganizarea pe baze sănătoase, printr-o cultură conștientizată și asumată este în cele din urmă singura șansă pentru instituții și organizații. Exprimarea culturală a companiilor prin prezentarea viziunii și a modului în care se dorește realizarea ei a devenit deja o practică.

Ceea ce nu au putut impune teoreticienii a fost realizat pe calea naturală a dezvoltării societății. În ciuda inerției sistemului, a timpului necesar pentru conștientizarea și ameliorarea proceselor și a culturii proprii, educația, la nivel mondial, se dovedește a fi în prima linie a schimbării în bine a lumii. Este firesc, ea participă direct la schimbarea oamenilor și vede pe viu propria eficiență dincolo de teorii și premise. Pentru a fi cu adevărat de folos nu a ezitat să învețe din orice experiență socială și rezultatul este surprinzător.

Aș numi această schimbare una de suflet pentru că ea vine să valorifice și să ofere ceea ce descoperise și propusese C. Rădulescu Motru prin „Puterea sufletească”. Nevoia și arta de a construi caractere revine în actualitate pe o cale nouă, îmbogățită și eliberată de constrângerea specifică învățământului clasic. Asumarea de către om a apartenenței la un grup și responsabilitatea pentru calitatea acțiunilor lui în cadrul acestuia nu mai pot fi evitate. Competența ne invită să acceptăm aceste comportamente și astfel raportarea la ea va contribui la o creștere calitativă fără precedent pentru educație și societate.  
Publicat pe www.contributors.ro

Cea mai mare iubire

Între ceea ce îşi doresc şi speră că trăiesc oamenii, nu există ceva mai important decât iubirea. Tema principală a celor mai multe cărţi şi poezii, a majorităţii cântecelor populare, este răspândită şi necesară ca aerul, pentru că ea este respiraţia sufletului. Viaţa întreagă pare adesea o continuă luptă pentru ea, sau o mare dezamăgire că nu poate fi găsită. Ea este ingredientul secret în absenţa căruia gustul vieţii nu poate fi niciodată desăvârşit. Atât este de mare importanţa ei încât în cea mai teologică dintre evanghelii însuşi Dumnezeu este Iubire (înţeles ca relaţie, comuniune intertrinitară la care avem acces prin har).

Confuzii în jurul iubirii

Spre deosebire de conceptele teoretice, a căror semnificaţie pot fi uşor preluată de la alţii, iubirii trebuie să îi găsim fiecare înţelesul deoarece prin ea dăm sens vieţii noastre. Cea mai răspândită convingere despre ea este aceea că iubirea este o trăire individuală a unor sentimente. Pornind de la ele, grecii aveau patru semnificaţii diferite – afecţiune, eros, philias, agape. Iubirea adevărată, agape, era afecţiunea care trebuia deosebită de atracţia numită eros. Tot de la ei avem şi iubirea platonică. În timp semnificaţia iubirii s-a decantat, pe măsură ce sentimentele erau tot mai bine cunoscute.

 Fiinţa noastră nu este doar creierul care gândeşte ci întreg corpul. Mintea primeşte informaţiile privind starea lui şi le traduce în sentimente. Ele pot fi de tensiune, mai ales atunci când există neînţelegeri cu cealaltă persoană, sau plăcute, de destindere, când se prefigurează satisfacerea unor nevoi, când suntem apreciaţi şi respectaţi. Partea neplăcută este că sentimentele sunt trecătoare, astăzi sunt, mâine alte sentimente ne copleşesc, a treia zi altele, mereu altele, chiar dacă unele sentimente par să revină. Această inconsecvenţă a lor îi fac nefericiţi pe cei mai mulţi dintre oamenii care cred că iubirea este sentiment.

M. Scott Peck, renumit psihoterapeut, dedică iubirii un capitol de aproximativ 80 de pagini  în „Drumul către tine însuţi”. Cu argumente destul de evidente el demitizează cele mai multe dintre confuziile din jurul iubirii. Astfel, iubire în sens deplin nu este nici îndrăgostirea, nici iubirea romantică, nici ataşamentul sau proiecţiile prin investire ale părinţilor. Pentru el, inspirat de Erich Fromm, care a scris „Arta de a iubi”, iubirea este acea voinţă înaltă, născută din preaplinul inimii, de a nutri creşterea spirituală proprie şi a celorlalţi.

Iubirea spirituală

Spiritualitatea era cea mai preţuită calitate în culturile vechi, din toată lumea, rolul ei a devenit secundar doar când lăcomia economicului sau doctrina comunistă au eliminat-o. În acest caz spiritualizat iubirea înseamnă a dori ca şi alţii să fie frumoşi şi fericiţi. Este deja o treaptă nouă calitativ, în care suntem fericiţi când reuşim să dăruim, să îmbogăţim pe alţii, nu pentru că primim.

Pentru cine este familiarizat cu învăţătura Domnului Iisus, nu este o surpriză. El însuşi a pus mai presus de orice creşterea spirituală a celorlalţi, şi ne oferă chiar mai mult. După ce ne dă o nouă „poruncă” – „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit” (Ioan, 15: 12-13), El ne arată concret, prin propria jertfă, că aceasta nu este doar o teorie. A murit şi a mers să pregătească noi locaşuri, unde să primească şi să stea împreună cu toţi cei ce iubesc în acest fel. Este extraordinar să conduci pe alţii spre iubirea care dăruieşte, dar şi mai mult este să doreşti să nu moară, să vrei să trăieşti cu ei veşnic. Iubim cu adevărat, după exemplul Mântuitorului, când punem mai presus de propriile plăceri, dorinţe, nevoi, voinţa de a servi nemuririi şi împreună vieţuirii veşnice cu ceilalţi. Când iubeşti, atunci când vrei să te foloseşti de celălalt pentru propria satisfacţie trecătoare, eventual chiar să îl părăseşti ulterior, sau atunci când nu vrei să laşi nici moartea să te despartă de el?

Iubirea – apanajul libertăţii

Din acest motiv psihoterapeuţii spun clar că nu poate exista iubire decât între oamenii liberi, care nu cer de la alţii iubirea pe care nu o găsesc în ei înşişi. Abia după ce omul simte că este împlinit poate să dăruiască iubire, cât timp vrea ca un om să umple golul pe care absenţa lui Dumnezeu ne face să îl simţim, nu dăruieşte ci cerşeşte iubire. Iar S.N. Lazarev ne aminteşte că una din legile vieţii este că mai devreme sau mai târziu omul pierde tot ce pune mai presus de Dumnezeu. Dependenţa de o altă persoană, în numele iubirii, nu aduce fericire ci numai suferinţă.

Iubirea este cea mai profundă relaţie posibilă. Mai puternică decât moartea, aşa cum mărturisim prin parastasele pe care le punem pentru cei adormiţi. Putem participa la ea, dar nu ne-o putem atribui sau însuşi. Iubim când dorim să participăm la această relaţie liberi, ca să dăruim şi să primim ceea ce alţii, de bună voie, dăruiesc. Şi atât de mult iubim această dăruire liberă încât suntem în stare să înfruntăm chiar şi moartea pentru ea. Cine se miră de tăria sfinţilor în faţa morţii nu a aflat încă secretul lor, nu au înţeles că ei erau deja părtaşi la o relaţie asupra căreia moartea nu avea putere de distrugere.

Pentru cei cuprinşi în mrejele unei viziuni materialiste, în care dorinţa şi plăcerea momentului sunt idolii principali, credinţa în iubirea nemuritoare pare un basm. Dar să nu uităm că au pierit în coasa morţii toate ideologiile şi credinţele lumeşti iar iubirea adevărată a cucerit, mai mult sau mai puţin conştientizat, popoare întregi, şi este mult mai dorită acum decât atunci când a fost adusă lumii. Din păcate vraja lumii proiectează false imagini despre iubire, hrăneşte speranţe deşarte, şi mulţi sunt cei ce cred în ele şi ajung nefericiţi. Influenţaţi, ei caută adesea mai mult banii, ca să cumpere singurul lucru care nu se poate cumpăra.

Sondajele şi frumuseţea omului

Am citit câteva din reacţiile pe marginea „studiului Facultăţii de Sociologie din Bucureşti” din care reieşea ca 42% dintre respondenţi credeau că Soarele se învârte în jurul Pământului şi am observat  gravitatea şi emoţionalul cu care unii comentatori au tratat subiectul.

În primul rând, în ştirea Mediafax (http://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/romanii-corigentii-europei-la-cunoasterea-stiintifica-si-printre-primii-la-superstitii-6748076/)  este menţionat clar că „interpretările şi opiniile exprimate în acest Raport sunt cele ale autorilor […] şi nu angajează nicio instituţie universitară sau de cercetare din ţara sau străinătate” Deci, ca să fim riguroşi ştiinţific, ar trebui să nu mai punem studiul sub autoritatea Facultăţii de Sociologie. În al doilea rând mă cam îndoiesc de calitatea sondajului. Nu am găsit chestionarul pe baza căruia au fost trase concluziile, şi oricine este familiarizat cu această tehnică ştie că de calitatea întrebărilor depinde calitatea răspunsurilor. În al treilea rând, chiar dacă acceptăm rezultatele, cu oarecare reţinere în privinţa procentelor, nu trebuie să ne îngrijorăm. El scoate în evidenţă o mai mare aplecare a noastră spre alte domenii ale vieţii decât cel riguros ştiinţific, iar acesta este un lucru bun.

În presă și pe Internet am văzut pe susţinătorii tipului de inteligenţă logico-matematică reactivaţi şi indignaţi împotriva unui „popor medieval, obscurantist şi superstiţios” deoarece religia era considerată importantă de respondenți. Din fericire pentru noi, cei care s-au grăbit cu analizele şi concluziile „îndurerate” fac şi ei parte din poporul român şi sunt mai determinaţi emoţional decât raţional, dar mai copleşiţi de dorinţe decât de ştiinţe.

Mai sunt şi alte inteligenţe

Ştiinţa veacului trecut a descoperit că există mai multe tipuri de inteligenţă, că foarte puţini dintre noi le au dezvoltate pe toate, iar ceea ce era denumit inteligenţă până prin anii ’70 este doar un anumit tip, cel logico-matematic. Mai mult, studiul asupra lor continuă şi se descoperă noi tipuri, printre ultimele aduse în discuţie sunt cea socială şi cea spirituală. A obliga pe toţi să aibă o gândire ştiinţifică riguroasă este rezultatul unui reducţionism, prin care sunt desconsiderate toate celelalte tipuri în favoarea gândirii raţionale. Încă de la Heidegger avem reacţii puternice la acest tip de gândire reducţionist şi, din perspectiva ştiinţelor psihologice, e clar că nu suntem deloc îndreptăţiţi să punem toţi oamenii de-a lungul unei singure axe, ca să vedem care este mai deştept.

Se poate considera chiar o lipsă de inteligenţă suprapunerea planului valoric peste cel al faptelor, fără o clarificare a acestui lucru. „Calităţi” precum „ignoranţi”, „înapoiaţi”, „superstiţioşi”, „medievali” sunt atribuite într-un plan axiologic. Demersul nu tratează egal calităţile oamenilor ci le supraevaluează pe cele în care autorii cred că ei înșiși excelează (dar nu şi dovedesc acest lucru).

Frumuseţea noastră depinde de noi

Am analizat concluziile acestui sondaj din perspectiva unei categorii destul de largi: frumuseţea omului. Nu mă refer la frumuseţea fizică ci la acea frumuseţe a cărei realizare stă în puterea omului. Inteligenţa logico-matematică este un dat, nu prea poate fi modificată, dar alte tipuri pot fi îmbunătăţite. Cu inteligenţa logico-matematică poţi aduna cunoştinţe ştiinţifice dar poţi rămâne corigent la comportament şi relaţii. Fiind un atribut al relaţiilor, un rezultat al percepţiei celorlalţi, frumuseţea unui om nu se dezvoltă cu această inteligenţa ci mai ales cu inteligenţele emoţională, socială şi spirituală. Cine este inteligent emoţional ştie că sursa emoţiilor, frustrărilor și nemulţumirilor sale este în propriul sine, în modul lui de a se raporta la viaţă şi la ceilalţi. Nu celălalt ne enervează ci noi ne supărăm pentru că fapta lui nu corespunde aşteptărilor şi dorinţelor noastre. Cel care are inteligenţă socială ştie că toţi „nervii”, toate acuzele formulate public afectează negativ pe ceilalţi până la îmbolnăvire, dacă agresiunea se menţine mai mult timp. Nu vi se pare că unii sunt culpabilizaţi de autorii unor articole? De exemplu cei care locuiesc în mediul rural sunt puși într-o categorie care le refuză multe calităţi, ba chiar şi libertatea de a alege ei înșiși ce anume să crească în viaţa lor. Li se cere să adune cunoştinţe ştiinţifice, de „cultură generală”, în dauna dezvoltării competenţelor spirituale și de relaţionare, deși mai frumos este omul care îi respectă pe ceilalţi decât cel superinteligent, dar dispreţuitor.

Inteligenţa spirituală este cea mai avansată formă de inteligenţă relaţională, un fel de integrare a celor menţionate anterior, poate chiar a tuturor inteligenţelor. Prin ea se realizează o relaţionare autentică, armonioasă, plină de iubire şi respect faţă de unicitatea fiecăruia, prin ea omul poate primi din bogăţia sufletească şi frumuseţea celorlalţi. Ea este cea vizată de credințe și religii (re-legare într-un tot armonios) mai mult sau mai puţin inspirate.

Tindem mai mult spre relaţie decât spre egoism

În cadrul fiecărei inteligenţe excelează relativ puţin oameni, de aceea înțelept este să recunoaştem toate inteligenţele şi să ne apropiem cu drag de cei care sunt mai dăruiţi într-un domeniu sau altul, ca să ne îmbogăţim de la ei. Astfel, relaţiile dintre oameni devin cu adevărat profitabile, frumuseţea fiecăruia este pusă în valoare, iar ierarhiile false şi ascendentul pe baza unor calităţi anume sunt eliminate. Frumuseţea adevărată este aceea care respectă frumuseţea celorlalţi, în orice domeniu se manifestă. De aceea, cred că studiul ne dă veşti bune: românii sunt mai deschişi spre inteligenţele care îi valorizează pe ceilalţi decât spre cele care izolează omul şi îl distrug ca întreg prin analize incomplete. De fapt, acesta nu face decât să confirme ceea ce se ştie, că avem acea trăsătură „primitivă” datorită căreia ne pasă de ceilalţi. Din păcate pentru noi, unii intelectuali cred că sunt mai de dorit egoismul, insensibilitatea şi „cultura academică” în locul deschiderii, compasiunii, relaţionării bazată pe bun simţ şi cultura religioasă. Ei trăiesc cu iluzia că suntem izolaţi, idee ce poate fi combătută cu cea mai precisă dintre ramurile fizicii: mecanica cuantică. Şi ne putem întreba atunci: cine este mai aproape de ştiinţa adevărată? Cei care văd mai importantă acumularea de cunoştinţe sau cei care au înţeles că suntem interconectaţi şi că relaţiile între noi contează cel mai mult?

Răzbunarea Patriarhului

Clerul se plânge de slaba implicare a mirenilor, în special a intelectualilor în viaţa bisericii, dar atunci când aceştia participă din tot sufletul, ei pot avea surpriza de a fi ridiculizaţi. Aşa a păţit Nae Ionescu deşi nu merita acest lucru. El a fost cel care a trezit mulţi tineri la o credinţă conştientă, vie, riguroasă şi eliberată de false iluzii. I se pot aduce şi mici reproşuri, dar înţelegerea lui în privinţa Bisericii şi a vieţii creştine a fost corectă.

Cu toată activitatea extinsă de promovare a ortodoxiei, chipul lui Nae Ionescu mai stă şi astăzi zugrăvit pe peretele din dreapta, la intrarea în Catedrala patriarhală, însă cu coarne şi cu trup de diavol, îndreptând tinerii spre iad. Prezenţa lui acolo îi este datorată patriarhului Miron Cristea. Pe pagina în engleză (deci a aflat lumea întreagă!) Wikipedia dedicată acestuia, această pictură este prezentată ca o reacţie de răspuns a IPS Miron la un articol a lui Nae Ionescu care se arătase deranjat de invitaţia la patriarh, la o masă la care se servea curcan, în postul Crăciunului.

Indiferent care ar fi fost motivele, oricât de supărat ar fi un om pe altul, aşa ceva nu se face! A picta un diavol cu faţa unui om viu pe peretele unei catedrale este mai rău decât a folosi magia neagră împotriva lui. În ciuda acestei grozăvii scena este neschimbată şi astăzi. Nu înţeleg de ce patriarhii care i-au urmat nu au îndreptat acest lucru, cum pot trece mereu pe lângă această dovadă a răzbunării. Sper că totuşi se va realiza gravitatea faptului şi va fi înlocuit chipul acelui diavol. Până atunci vom avea în faţă un mare dezacord între învăţătură şi împlinirea ei.

Domnul Iisus vorbeşte de iertare şi de iubirea de vrăjmaşi ca despre o virtute care ne aseamănă cu Dumnezeu. În această faptă se vede ura de vrăjmaşi a patriarhului Cristea. Iar acuzaţia că Nae Ionescu îndrepta tinerii spre iad este falsă. Într-un articol din 1926, „Tineretul şi ortodoxia”, el mărturiseşte ce spunea tinerilor: „Eu am spus – în scurt  - că garanţia adevărului stă mai presus de orice în comunitatea de iubire, care este, cu alt nume, însăşi biserica credincioşilor.” Pentru clarificări adaugă: „nu există, într-un anumit sens, deosebire între cler şi laici. Şi mai ales nu există în sânul Bisericii celei adevărate şi veşnice o biserică a … şcolarilor, alături de o ecclesia docens.”.      

 Această înţelegere a lucrurilor este valabilă şi astăzi. Sfinţii Părinţi spun că separările vin de la diavol iar unitatea între credincioşi de la Dumnezeu. Din păcate în Biserică nu mai sunt pe primul loc cultivarea iubirii între fraţi şi a responsabilităţii faţă de traiul armonios în comun, ci ni se propune o cvasi-desăvârşire, o mântuire individuală. Consecinţa este clară – îndreptăţirea individualismului, a egoismului şi uitarea de Dumnezeul iubirii. Domnul Iisus a dat pildă de slujire apostolilor spălând picioarele lor. Câţi preoţi sau episcopi ar putea face asta credincioşilor lor, cu convingere şi fără şovăială?

Ne mai mirăm că este atâta ură în societate dacă judecarea aproapelui şi condamnarea lui ca duşman (în loc să se judece cinstit faptele) este acceptată şi la cel mai înalt nivel al B.O.R.? Dacă în loc să se să spună: „X a făcut greşit cutare lucru”, se spune sau se pictează faptul că „X este cel rău” cum să gândească credincioşii altfel? Toată revărsarea de fiere din jurul nostru nu este decât consecinţa lipsei de iubire frăţească. În loc să fie ajutat cel ce greşeşte, se preferă îndepărtarea lui, chiar dispariţia lui fizică dacă se poate. Dar unde ar trebui învăţată iubirea dacă nu la Biserică? Comuniunea şi dragostea de fraţi este indicatorul calităţii activităţii clerului.

Când va fi judecat acest neam, clerul va fi judecat primul, iar membri lui vor fi întrebaţi cu siguranţă şi la ce au folosit Taina Euharistiei, pentru construirea de comunităţi ale iubirii sau pentru „salvarea individuală”. Din fericire există şi pilde vii ale iubirii printre preoţi şi episcopi. Ei sfinţesc locul în care se află şi arată credincioşilor iubirea adevărată, cea de dincolo de dorinţe şi sentimentalisme trecătoare.

Deoarece iertarea şi iubirea de vrăjmaşi sunt cele mai elocvente dovezi ale vieţii creştine, preoţii şi ierarhii Bisericii trebuie să fie pilde în acest sens, nu pietre de poticnire pentru credincioşi. Nu pot cere mai multă iubire de la noi decât ne arată ei.

Cine suntem?

Întrebarea se referă la noi, ca oameni, şi poate fi pusă de pe diverse poziţii. De exemplu din perspectiva psihologilor vedem unele lucruri, din punct de vedere religios avem probabil alte răspunsuri, pentru sociologi altele, etc. Pe de altă parte, răspunsul pe care îl dă un om la aceasta întrebare ar putea fi valabil doar pentru el. Cineva are o definiţie despre sine, altcineva alta, deoarece se identifică cu altceva. O persoană se poate socoti om atunci când a reuşit să iasă cumva în evidenţă, (prin posesiuni, poziţii sociale, asemănarea cu un model, etc.) alta după cât a reuşit să descopere umanul din ceilalţi şi să îi slujească.

 Partea frumoasă şi interesantă este că ne putem alege ce înseamnă a fi om pentru noi, chiar dacă există presiuni din mediu, ale unor grupuri, asupra noastră. Evident că puterea lor de influenţă depinde de creditul pe care li-l acordăm, de măsura în care le dăm crezare sau le înfruntăm poziţia. Modul obişnuit de a da ne construi idealul de om spre care aspirăm este prin intermediul valorilor şi preferinţelor. Pornind de la chemarea proprie cercetăm mediul şi considerăm valoroase anumite moduri de a fi. Pentru unii a fi un artist boem este ceva lăudabil, pentru alţii este doar rezultatul nevoii de afirmare a individualităţii. Sunt oameni pentru care a se jertfi pentru semeni este cel mai frumos lucru, pentru alţii acesta e cel mai stupid lucru.

Într-o varietate aşa de largă de opţiuni există totuşi o perspectivă integratoare. Este suficient să privim mai atent la organismele vii precum celulele. Ştim despre ele că sunt atât de perfecţionate încât pot lucra chiar cu atomii individuali (ex. pompele de sodiu din membrane) dar şi faptul că prezintă în mare toate caracteristicile organismelor mari, chiar şi fenomenul de învăţare (pot construi antigene pentru microbi noi şi transmite mai departe urmaşilor informaţia despre neutralizarea lor).

Şansele lor de evoluţie pentru a răspunde mai bine la provocările mediului ar fi ori prin extinderea propriei membrane, ori prin asocierea în colonii, ori prin formarea de organisme pluricelulare. Prima variantă are totuşi limite fizice clare. Subţirimea membranei nu permite formarea unor celule oricât de mari. Nu se poate îngroşa fără a-i fi afectată funcţionalitatea. Trăirea în colonii nu înseamnă evoluţie ci doar cooperare, asociere pentru a beneficia de avantajele grupului (protecţie, informare, etc.). Provocarea formării unui organism pluricelular este foarte mare, fiecare celulă trebuind să servească într-un mod specific întregul. Ea va renunţa la o parte libertatea ei pentru a fi parte la ceva mai mare, dar va scăpa astfel şi de alte sarcini. De exemplu primeşte hrana de la grup ca să filtreze sângele (nefronul) sau să formeze complexe autostrăzi informaţionale (neuronul). Astfel poate participa la formarea a ceva foarte tare şi imobil precum oasele, ori va lupta corp la corp, precum limfocitele cu invadatorii.

Revenind la om, acesta poate alege, la fel ca celula, propriul destin. Acesta poate acţiona asupra mediului şi a semenilor pentru a trage foloase doar pentru el (caz în care ignoră societatea, se foloseşte de ea) sau poate participa în grup la dobândirea celor necesare, (acum este interesat de câştigul pentru familia sau grupul lui). Este greu de crezut pentru unii, dar omul mai poate participa şi la formarea unui organism suprauman unitar. El se construieşte în biserica creştină, şi presupune naşterea din nou şi trăirea în Duh. Prin Duhul Sfânt se face legătura între membrii acestui organism, Moartea pentru lumea individualităţii este preţul integrării într-un întreg supraindividual. Participarea la această comuniune prin Duhul Sfânt este o satisfacţie mai mare pentru aceşti oameni decât orice satisfacţie individuală.

În general oamenii aleg dintre aceste trei opţiuni pe cea care li se potriveşte mai bine. Indicatorul cel mai bun al alegerii este grija sau preocupările pe care le are omul. Prin ea (ele) omul îşi orientează comportamentul spre a satisface nevoia lui. Dacă are nevoie de o trăire la maxim a potenţialităţii sale va căuta să se integreze în organismul supraindividual, iar dacă doreşte să îşi dezvolte anumite potenţialităţi va acţiona în acel sens (dezvoltarea unui talent – de a face bani, de a cânta frumos, etc.).

Heidegger a făcut distincţie clară şi între ce înseamnă grijă, respectiv preocupare. El spune că existenţa individuală autentică şi trăirea laolaltă autentică se găsesc doar când moartea este înfruntată cu bărbăţie, nu atunci când ne refugiem în diverse preocupări spre a uita de ea. El argumentează foarte bine că doar „sfârşitul” unei vieţi (individuale) este începutul uneia mai bune (participare la supraindividual). Poţi fi o valoare doar dacă eşti hotărât în ceea ce faci, adică ţi-ai dezvoltat cu sârguinţă talentul. Odată dezvoltat s-ar putea să simţi nevoia să îi serveşti şi pe alţii cu el, iar atunci cauţi să intri în biserică, dacă un laolaltă cu cei ce au preocupări asemănătoare se dovedeşte nesatisfăcător.

Biserica creştină nu se laudă cu acestea. Însă cine aprofundează ce este ea, constată că aici este mai mult decât necesară călătoria cu întrebarea, evoluţia în sensul integrării, iar atitudinile rigide, cum se văd la suprafaţa ei, sunt respinse. Din perspectiva ei, cei care proclamă spiritul liber ateu şi evoluţia sunt deja încremeniţi într-o viziune moartă, lipsită tocmai de ceea ce ei proclamă – evoluţie şi cercetarea profundă a lucrurilor.  

Suntem  ceea ce alegem să fim şi mărturisim cine suntem prin fiecare vorbă şi faptă pe care o facem. Intenţia din spatele ei se vede mai devreme sau mai târziu pentru că realizarea ei este principala noastră grijă. Probabil din acest motiv Heidegger identifică Fiinţa (Dasein) cu grija. Nu suntem trecutul, nici ceea ce visăm să fim, ci ceea ce ne determină viaţa, ceea ce cultivăm, creştem în această clipă. Din fericire, dacă nu ne place de noi ne putem schimba, iar dacă ne simţim ontologic prea singuri şi vrem a înfrunta şi moartea, putem căuta comuniunea nemuritoare.

De ce nu iubeşte clerul filosofia?

           Filosofia are cel puţin două înţelesuri. Observăm asta şi la Sfântul Ioan Gură de Aur şi la Martin Heidegger. Ea poate fi iubire adevărată de înţelepciune, dar şi o preocupare, prin care unii oameni încearcă să se ridice deasupra altora. Pe prima filozofie acest sfânt o extrage din creştinism, o slujeşte şi o propune ca principală grijă a creştinului. O distilare foarte fină a filozofiei creştine de viaţă face şi Heidegger, care spune ce spun toţi sfinţii adevăraţi – viaţa devine autentică numai dacă este trăită întru moarte, iar căderea este să faci jocul impersonalului, să te laşi pradă lumii. În ciuda unei clarificări fără precedent pentru partea omului din relaţia cu Dumnezeu, filozofia lui este ignorată, mulţi îl consideră chiar ateu, deşi el dispreţuia ateismul şi s-a numit pe sine  teolog al vieţii creştine factice.

Simţind creştinismul din spatele filozofiei sale, chemarea la modestie, ieşirea de sub vraja carierei şi a formalismului academic, Heidegger nu este iubit nici de filosofii de carieră. Aşadar, nu ne mirăm că nu îl prezintă la adevărata sa valoare. Ceea ce mă intrigă şi aş dori să explic este de ce nu se foloseşte creştinismul, în special clerul, de filozofia sa, pentru a realiza o ieşire a omului din lume, prima condiţie a mântuirii sale. Putem înţelege aceasta urmărind destinul unui mare filozof român, Nae Ionescu.

Urmare a unui studiu consecvent, bazat pe tradiţia ortodoxă, el a reuşit să vadă alunecările de la această credinţă. Astfel, el identifică două moduri fundamentale de raportare la lume şi de abordare a vieţii, pe care le numeşte modul magic şi cel mistic. Prin primul denumeşte ceea ce face omul pentru a se extinde pe sine, pentru a cuprinde cât mai multă avere, putere şi influenţă asupra altora. Prin abordarea mistică omul se face tot mai mic şi caută să înţeleagă semenii, să stabilească cu ei relaţii pline de respect şi de cooperare. Nu adună înţelepciune ca să poată extinde stăpânirea, să câştige onoruri în lume, ci pentru a creşte în iubire. Pentru mistic iubirea este calea de cunoaştere cea mai profundă şi cel mai important lucru. De aceea creştinul adevărat este cel care lucrează asupra sa însuşi, nu cel care, sub febra învăţării altora, este orientat spre exterior.

Conştientizând acestea, a criticat adesea şi orientările patriarhului Miron Cristea, care, din acest motiv, nu îl avea deloc la inimă. Am putea spune că avea chiar un ghimpe cu totul necreştin împotriva lui, altfel cum am putea explica afirmaţia că chipul diavolului din tinda bisericii mitropolitane este chipul lui Nae Ionescu? Asta în ciuda faptului că, potrivit lui Mircea Vulcănescu, el nu propunea un mesaj nou, propriu, ci redescoperirea valorilor ortodoxe, iar după părintele Calciu era un credincios practicant şi prin aceasta un propovăduitor. Pentru patriarh Nae Ionescu era doar gazetarul care râvneşte mai mult din partea instituţiei pe care el o conduce.

Aşa sunt resimţiţi filozofii şi creştinii care cer clerului o atitudine mistică. Clericilor li se pare că aceştia doresc să ia din puterea lor, chiar să le ia locul ca lideri de opinie, ca şi conducători spirituali. Însă, fiind aplecaţi către o atitudine magică, ei nu înţeleg demersul mistic, ci îl văd ca pe un pericol, de aceeaşi factură magică, deşi nici vorbă de aşa ceva; un mistic vrea doar iubire.

Prea puţini clerici iubesc filozofia adevărată, care i-ar putea lumina şi menţine în adevărata ortodoxie. Fără ea, în biserică ei se comportă ca şi conducători, nu ca slujitori ce trebuie să se facă mai mici decât creştinii pe care îi slujesc. După modelul magic, care a cuprins occidentul, ei propun mântuire individuală, în locul intrării în biserica mântuitoare din Duh. Adevărata biserică nu mai este recunoscută în comunitatea de iubire între credincioşi după chipul iubirii lui Hristos, ci într-o comunitate de interese, adesea prea lumeşti. La aceşti clerici este semnificativă diferenţa între ce spun, după rânduiala liturghiei, repetând cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu, a legii celei noi…” şi ceea ce fac – se împărtăşesc doar ei. Acest cler a devenit o castă, în care, ca în noul statul al BOR, nici mirenii, dar nici preoţii obişnuiţi, nu mai au un cuvânt de spus decât în probleme administrative, ca şi cum în ei nu ar mai lucra Duhul Sfânt.

Slujitorii care au devenit stăpâni peste vie, nu mai recunosc şi nu slujesc nevoia creştinilor de a deveni fii a lui Dumnezeu. Aceasta ar implica moartea pentru lume şi onorurile ei, abandonarea atitudinii magice şi cunoaşterea prin iubire. În locul lor preferă bucuriile lumii şi a măririi personale. Putem da vina pe noi, pentru că aşa suntem şi noi, majoritatea. Putem spune şi că suntem aşa din cauza lor. Dar a da vina unii pe alţii şi a nu trece la propria schimbare, este tot o atitudine magică.

Nu semnalez acestea pentru a învinui clericii, sper să îşi evalueze singuri modul de abordare – mistic sau magic, ci pentru invita ambele părţi la mai multă iubire de înţelepciune. Puterea noastră este în iubirea dintre noi, prin ea ne tragem sus, unii pe alţii, în împărăţia lui Dumnezeu. Din păcate tot mai mulţi credem că iubirea este bucuria pe care ne-o oferă ceilalţi, în locul bucuriei pe care noi o aducem altora. Credem că iubim dacă alţii ne fac fericiţi, nu dacă noi îi facem pe ei… Însă nu aceasta e iubirea cu care ne-a iubit Hristos - ea este una a jertfei de sine. Până când, de bună voie, nu vom jertfi şi noi chipul nostru, căzut în magia lumii, nu ne vom naşte din nou, nu vom fi cu adevărat înţelepţi. Cât timp vom iubi mai mult lumea şi pe noi decât pe Hristos, şi nu ne vom schimba după chipul Lui, vom rămâne prizonierii magiei, prinşi într-o nesfârşită şi dureroasă bătălie pentru afirmarea de sine (prin ce doriţi dv. – avere, poziţie socială, autoritate, măiestrie, etc.).

Ioan Vlaşin

Aparut pe ziare.com

Lecţia lui Colţ Alb despre cele două tipuri de educaţie

 La prima vedere cartea lui Jack London este una de aventuri, pentru copii. Am luat-o în mână ca să mă reconfortez într-o viziune de copil, dar parcurgând textul înţelegeam cu totul altceva. Nu demult citisem despre cele două tipuri de culturi prezentate de Riane Eisler  (cultura dominatoare şi cultura parteneriatului) şi acum înţelegeam că în carte era descrisă educaţia corespunzătoare lor.  Riane Eisler a scris prefaţa la cartea lui Marshall Rosenberg – „Adevărata educaţie pentru o viaţă împlinită”. (Fragmente din această carte şi un film realizat pentru prezentarea cărţii lui Riane „Tomorrow Children” sunt postate pe site-ul www.neweducation.ro. La fel câteva fragmente din filmul Colţ Alb ce ilustrează cele susţinute în continuare.) Ea susţine, la fel ca alţi autori, că aceste două culturi sunt prezente în lume, dar influenţa decisivă asupra societăţii o are cultura dominatoare. Dintre caracteristicile ei amintim: orientarea spre relaţii de dominare şi control între indivizi, competiţie, concurenţă, rezolvarea neînţelegerilor prin conflict, violenţă, exploatarea omului şi a mediului. În opoziţie, cultura partenerială promovează relaţii de respect reciproc, dialogul, comunicarea nonviolentă, echitate, compasiune, colaborarea, grijă faţă de mediu.

Educaţia contribuie la promovarea tipului de cultură care domină, cea „masculină”, a dreptăţii de partea celui mai tare. Din aceste motive nu găsim în scoală o grijă serioasă pentru dezvoltarea calităţilor de relaţionare, a inteligenţelor emoţionale, sociale, spirituale, care favorizează lucrul în echipă. Dimpotrivă, vedem că este încurajată competiţia, individualismul, reducţionismul judecării copilului printr-o medie generală, elitismul, etc.

Educaţia de azi

Prima parte a cărţii „Colţ Alb” este descrierea destul de fidelă a tipului de educaţie care se face astăzi. Astfel, Colţ Alb îşi face o educaţie competitivă singur, aruncat prea devreme şi fără protecţie între semenii lui. Aşa şi astăzi, prea ocupaţi, părinţii se mulţumesc adesea să îndeplinească dorinţele copiilor, lăsând grija pentru formarea lor pe ultimul plan. Mass media, anturajul, Internetul, au mai multă influenţă asupra lor, astfel că adesea părinţii ridică din umeri şi spun „Eu nu mai am ce să-i fac!”. Copiii se aruncă în competiţie, luptă pentru locul cel mai bun dacă se simt destul de puternici, sau se asociază în bande, ca să îşi apere împreună un mod de a fi, să aibă putere, să poată domina.

Observându-i pe cei mai buni vedem că până când îşi termină studiile sunt tot în relaţii de competiţie cu ceilalţi colegi. Drepturile – chiar şi bursele, privilegiile – locuri în tabără, etc.,  se oferă în funcţie de clasamentul liniar pe bază de medie. După ce termină facultatea sunt preluaţi şi „exploataţi crunt” de cei puternici. Li se cere să muncească foarte mult, să folosească orice mijloace pentru a maximiza profiturile, să lupte până la ultima picătură de sânge. Chiar sunt antrenaţi pentru asta, pentru ca eficienţa lor să fie maximă.

La fel păţise Colţ Alb, cu fiecare victorie sporea profitul stăpânului său. Până când a intrat în competiţie cu unul mai puternic ca el. Atunci viaţa lui a fost pusă în mare pericol. La fel şi oamenii, prea exploataţi la muncă, se îmbolnăvesc sau pot chiar să moară. Nu este o pierdere prea mare pentru angajatori, o mulţime de tineri vânează un loc de muncă.

Educaţia de mâine

Un tânăr hotărât îl salvează pe Colţ Alb. Îl educă cu iubire, încredere şi răbdare, schimbând încet inima „lupului”. Răsplata va fi pe măsură, un „stăpân” este salvat cu preţul unor răni de moarte, devotamentul şi iubirea lui nu mai ţin cont de pericol. Relaţia cu ceilalţi câini se schimbă, se bucură de întâlnirea cu puii săi. Aceasta este o educaţie după modelul de educaţie partenerial. Colţ Alb devine, din duşmanul de moarte al câinilor şi al oamenilor, un partener de încredere, înţelept şi comunicativ.

Este evident că viziunea despre om şi modul său de raportare la ceilalţi sunt radical diferite. În primul caz este cultivat un tip de om individualist, pentru care ceilalţi sunt doar mijloace prin care el îşi atinge scopurile. În cazul al doilea, omul promovat este unul pentru care fiecare semen este un scop în sine iar relaţiile de colaborare sunt foarte importante. Având în vedere că însăşi devenirea ca om şi actualizarea potenţialului uman sunt dependente de interacţiunea cu ceilalţi oameni, primul tip de educaţie este unul împotriva omului. Acesta nu numai că neglijează faptul că omul este o fiinţă socială, dar îl şi încurajează să fie egoist, astfel şansele sale de a se integra în grupuri şi de a colabora pentru atingerea unor idealuri comune sunt minimizate.

Daniel Goleman a subliniat, pe bază de cercetări, importanţa calităţilor relaţionale încă din anii 90 ai secolului trecut, când a apărut cartea „Inteligenţa emoţională”. Pe baza lor s-a arătat că în cele mai multe situaţii abilităţile de relaţionare contează în procent mai mare de 50% la dobândirea, păstrarea şi avansarea la locul de muncă. Este firesc să fie aşa deoarece astăzi toate activităţile se desfăşoară în echipă. Chiar învăţarea de la alţi oameni a unei meserii practicate individual este condiţionată de capacitatea de a relaţiona.   

Viitorul nu este a indivizilor izolaţi ci a grupurilor bine închegate, care funcţionează armonios şi eficient. Putem pregăti copiii pentru a satisface o viziune individualistă, veche, depăşită moral şi filozofic, sau putem să îi pregătim pentru un viitor al interacţiunilor şi relaţiilor de calitate. Colţ Alb ne avertizează că acceptând prima variantă de a educa, pe educat îl pândeşte un sfârşit neplăcut. O viaţă deplină, de succes şi fără pericole poate fi atinsă numai prin al doilea tip de educaţie, bazată pe respect reciproc, colaborare şi complementaritate. Pentru realizarea acestui tip este nevoie de o altă abordare, cu ţinte precise în ceea ce priveşte competenţele de relaţionare şi care să ţină cont de inteligenţele multiple ale personalităţii umane. Alegerea şi hotărârea cu care von acţiona în acest sens depinde de iubirea şi responsabilitatea pe care o avem pentru copii şi destinul lor.

Ioan Vlaşin

Aparut pe ziare.com

Istoria între basm şi realitate – ce nu ne spun profesorii de istorie

 Am citit cu atenţie luările de poziţie apărute în Ziarul Unirea în legătură cu Congresul Internaţional de Dacologie, desfăşurat la Universitatea „1 Decembrie”, am văzut şi comentariile de pe site-ul ziarului. Am fost surprins să văd un atac pamfletar bine reglat, cu ţintă pe mai multe instituţii, dar şi frustrările unor profesori şi muzeografi insuficient apreciaţi. Ca un spectator la această dispută, ca un simplu căutător de adevăr, nu pot să nu observ câteva lucruri.

Mie mi-a plăcut poziţia de istoric a părintelui Jakobus, din „Jocul cu mărgelele de sticlă” care spune prin gura lui Knecht că „oamenii mari sunt pentru tinerime stafidele din cozonacul istoriei universale, […] dar nu este nicidecum atât de simplu şi de uşor cum se crede să distingi pe cei cu adevărat mari de cei doar aparent mari”. Se pare că „atacurile” au apărut pentru ca oamenii, cititorii să ştie care sunt oamenii mari şi cei cu adevărat mari, cel puţin în ceea ce priveşte istoria. Unii „au biblioteci în spate” alţii sunt diletanţi dar îndrăzneţi, iar opinia publică trebuia avertizată. Nu sunt specialist în domeniu şi nu vreau să iau parte nici unei tabere. Găsesc pertinente observaţiile unor comentatori care se întreabă cum de este necesară o campanie la Radio România Actualităţi pentru salvarea cetăţilor din munţii Orăştiei, iar istoricii nu se prea aud, nu fac „grevă” de dragul lor … Dar nu acesta este problema, ci tocmai abordarea obiectului istoriei.

Am dat un citat a personajului pater Jakobus pentru că apreciez modul în care el înţelege să se raporteze la istorie, urmărind nu faptele ci spiritul din spatele lor. Acest lucru poate pleca de la Heidegger, care în „Fiinţă şi Timp” consideră (potrivit traducătorilor) că „survenirea este nucleul de la care pornind trebuie înţeleasă istoria”. Practic, omul caută să înţeleagă istoria plecând de la propria survenire. Dacă istoria nu îi foloseşte la aceasta, dacă este doar o înşiruire de fapte şi întâmplări, ea nu merită învăţată. Dar dacă în ea găseşte modele, atunci pentru el este foarte utilă, căci are după cine să îşi regleze valorile, viaţa, curajul, speranţa.

Prin istoria pe care şi-o asumă un popor îşi alege modelele. Ele sunt corespondenţa în realitate a eroilor din basme, a căror trăsături şi calităţi nu sunt doar imaginaţie ci idealuri posibile spre care copiii ar trebuie să aspire. Înţelepciunea poporului se transmitea prin basme direct copiilor. Toţi eroii trebuie să înfrunte lumea, zmeii, etc., exact cum fiecare om, pe calea individualizării sale, trebuie să înfrunte spiritul de turmă, mentalităţi şi oameni prea aserviţi lor. În istorie, trăsături ale lor, sau chiar eroi, par să prindă viaţă prin persoane care au trăit în realitate. Astfel este menţinută credinţa că omul poate înfrunta lumea, o poate învinge, în ciuda răului şi a mulţimii celor ce i se împotrivesc.

Ce fac istoricii? Prin vocea unora precum Lucian Boia vin şi ne spun că folosind haloul de trăsături pozitive proiectate în jurul eroilor, de fapt nu facem decât să „ne individualizăm prin alţii”. Românii ataşaţi şi ei, ca orice popor, de imaginarul tradiţional ar fi de fapt în iluzie, iar aceasta serveşte ideologiilor. Nu ştiu care este ideologia nocivă, de care ar trebui să scăpăm, cea care propune ca erou pe un Ştefan cel Mare? Părintele Arsenie Boca a spus: „Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. Să ascult bârfele realiste despre Ştefan şi să nu mai văd din cauza lor ce eroism, înţelepciune şi dârzenie a avut?

Istoria aceasta nouă propune o „distrugere a modelelor”. În alternativă, noi, „neiniţiaţii”, am putea privi la idolii moderni, care trec mai repede prin faţa noastră, şi nici nu rezistă mult, deci dispare pericolul ataşării de ei. Sau chiar la iluştrii demistificatori ai imaginarului… Dar nu modelele şi existenţa lor sunt o problemă ci, cel mult, raportarea greşită la ele. Eroarea este ceea ce în care se află cel care are o părere bună despre sine deoarece cunoaşte un sfânt, ca şi cum meritele aceluia ar fi şi ale sale. Nu este o greşeală să crezi în sfinţenie şi că există oameni care au fost binecuvântaţi de Dumnezeu, dar este greşit să crezi că meritele lor se răsfrâng şi asupra celor care doar se laudă cu ei. Şi pentru că veni vorba de părintele Arsenie Boca, care este istoricul care a făcut o cercetare serioasă aşa, vreo cinci ani de studiu, ca să verifice obiectivitatea a ceea ce se spune despre el? Cui nu-i este frică să facă loc spiritului în istorie? Eu am văzut până acum doar un fel de castă cu adevărul ei obiectiv, sucit şi răsucit, destul de supărăcioasă când i se pare că este înlocuită sau adevărul lor pus în pericol.

Un istoric adevărat face deconstrucţie nu pe imaginarul colectiv ci pe însăşi nevoia de istorie, prezentă nu doar azi (când suntem, chipurile, cufundaţi într-o lume prea tehnică de aceea nevoia de modele) ci o nevoie dintotdeauna. Ar putea avea surpriza să descopere că respectul de sine a unui popor nu este ceva lipsit de sens, ci ceva necesar pentru a menţine nişte valori într-o comunitate, sau chiar mai mult – un destin spiritual. Când ne vor vorbi istoricii despre acestea? Când vor reuşi să stea în echilibru între ceea ce pare mare şi important şi ceea ce este cu adevărat aşa? Probabil abia atunci vor reuşi să se desprindă de perspectivele prea materialiste, de interese şi să facă oamenilor o „educaţie cu grijă pentru spiritul şi sufletul lor, nu prin eugenie ci prin spirit”.

Nu vreau să ţin parte nici oponenţilor, oameni însufleţiţi de idei generoase, dar care vor să aducă măreţie spirituală pe uşa din dos. Oricât de strălucit, un trecut nu ne oferă decât repere, nu ne face mai buni. Înţeleg de ce poporul şi-a ales întemeierea sa odată cu creştinismul - modelul lui de om a devenit Iisus Hristos. Personal nu vreau un trecut mai „tare”decât creştinismul şi nici alţii nu cred că vor să ne întoarcem, să trăim din altă înţelepciune anterioară. Acest popor a murit ca să se renască creştin, chiar dacă, poate, era măreţ şi înainte. În ceea ce mă priveşte îi respect opţiunea, nu am nevoie să mă simt mândru de nu ştiu ce istorie precreştină prin care, chipurile, m-aş putea socoti deasupra şi mai grozav ca alţii. La fel cum nu am nevoie, eu, cititorul obişnuit, să stau o viaţă în arhive sau să citesc o bibliotecă pentru ca să îmi placă de Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Ar fi cazul deci să reamintim celor care propun o istorie că în spatele ei dar şi la cel care o primeşte este întotdeauna o situare afectivă, o intenţionalitate. Plecând de la ea Heidegger a scris cea mai tare filozofie. Pe când să ne aşteptăm la cea mai tare istorie?

Prof. Ioan Vlaşin

Aparut in Ziarul Unirea

Învăţământul românesc – între voinţă şi putinţă

Am citit cu atenţie articolul d-lui Dan Ungureanu (pe ziare.com), în care se întreba încotro o ia învăţământul românesc. După prezentarea unei situaţii alarmante, întâlnită în experienţa didactică, sânt deduse posibilele cauze ale acesteia. Dacă în ceea ce priveşte starea de fapt, în special pregătirea destul de slabă a elevilor şi a studenţilor, sunt de acord că ar putea fi mult mai bună, la concluzii şi cauze avem mai puţine puncte comune.

Evident că goana după bani a universităţilor şi a profesorilor care predau acolo a dus la scăderea calităţii. Diplomele nu mai sunt aşa greu de obţinut ca atunci când erau mai puţine locuri. Nu mă pot pronunţa în privinţa universităţilor, e problema lor să găsească mijloacele prin care să ajungă mai sus în top. Studenţii nu pot fi mai slabi decât au fost ei când erau elevi la liceu. Este explicabil ca la un număr mai mare de studenţi calitatea să fie mai slabă. În ansamblu însă, nu cred că învăţământul este mai slab ca atunci, se fac eforturi pentru creşterea rezultatelor, doar că este mai evidentă zona de mijloc a pregătirii. Vârfurile vor fi bune cât e lumea şi pământul, vedem şi astăzi mulţi elevi care învaţă foarte mult şi au rezultate bune. Ei nu au nevoie de prea mare ajutor de la profesori, înţeleg uşor şi le place ce fac.

În învăţământul preuniversitar altele sunt problemele, nu cele semnalate. Centrarea pe competenţe este firească, degeaba ai cunoştinţe dacă nu ştii să lucrezi cu ele, formarea lor presupune şi dobândirea cunoştinţelor. Nici măcar discipline precum istoria sau geografia nu sunt mulţimi de cunoştinţe. Ele au rost dacă poţi învăţa ceva din ele. De exemplu competenţa de a analiza cum reuşesc oamenii să se descurce în condiţii vitrege, sau chiar la 20 m sub nivelul mării, se formează la geografie. Din istorie poţi vedea ce îi determină pe oameni să aibă anumite comportamente, care era condiţia omului de-a lungul timpului, ce înseamnă imperialism şi de ce nu moare niciodată. Ce greşeli nu iartă popoarele şi cum spiritul de turmă bine controlat de un lider priceput, poate conduce la milioane de crime.

Să nu uităm că după ’90 situaţia s-a schimbat radical. Dacă înainte nu aveai altceva mai bun de făcut decât să citeşti o carte, astăzi sunt sute de programe TV care se luptă pentru audienţă, aproape în fiecare casă este ispita Internetului, a calculatorului şi a unor jocuri frumoase, de toate felurile, cum noi nici nu ne puteam imagina când eram tineri. Este firesc ca măcar o bună parte dintre tineri să fie atraşi şi să le cedeze din timpul lor. Proiectăm asupra prezentului, ca să îl judecăm, o imagine a trecutului nu tocmai completă. Poate la liceele bune, ca şi astăzi erau elevii aceia valoroşi, cu care aveai ce povesti. Dar şi atunci erau licee mai slabe, unde altele erau preocupările de bază. Excepţiile semnalate sunt rare, sau vin din vremuri când doar cei foarte buni făceau liceul.

Ce poate face azi un profesor în concurenţă cu media, cum poate fi mai atractiv ca ea? Părinţi mulţi vin la şcoală şi spun că nu mai au ce face cu copilul lor. Se poate face ascultat profesorul, când părintele nu are succes? Au ajuns copiii mai pricepuţi la relaţii interumane şi iau tot ce vreau şi de la părinţi şi de la profesori. Folosesc pentru a convinge toate armele din dotare, de la plâns, linguşeală şi exploatarea punctelor slabe până la ameninţare. Cei care ar trebui să facă educaţie sunt astfel destul de bine „dresaţi”.

Există însă şi excepţii, profesorii care rămân umani, relaţionali, vii, suficient de inteligenţi ca să nu se lase controlaţi şi atât de iubitori încât îi doare inima să lase elevii să plece de la ei neîmbogăţiţi. Dacă am face o adevărată educaţie profesorilor, ajutându-i, de exemplu, să recunoască şi să aplice legile învăţării, pe care le prezintă Bruce Wilkinson, în locul teoriilor fără rost, ar fi şanse ca numărul profesorilor buni să crească. Înainte aveau rezultate satisfăcătoare şi cu profesori mediocrii, astăzi este mult mai dificil. Degeaba au intenţii bune, chiar iubire pentru copii, dacă aceştia le scapă printre degete.

Dar poate aşa ne dorim să stea lucrurile ca societate. De aceea pentru cea mai dificilă meserie, aceea de profesor, investim cel mai puţin efort. Cu un modul pedagogic, la care suma orelor nu depăşeşte durata unui semestru, mergem între tineri inteligenţi şi cu experienţă de relaţionare destul de multă. Pentru a învăţa un lucru concret, de exemplu o specializare politehnică, sau tainele limbii şi literaturii, se studiază ani şi ani, dar pentru învăţa cum să înveţi pe alţii nu se consumă, adunat, nici jumătate de an. Nu este clar profesorului ce poziţie ontologică ar trebui să adopte; cum poate avea putere şi influenţă bună? Cum poate conduce tinerii, îi mai poate învăţa? Nostalgia după învăţământul trecutului şi metodele lui nu rezolvă problema prezentului, este nevoie de profesionalism şi de grijă autentică pentru tineri.

De părinţi nu ne ocupăm deloc, îi lăsăm să se descurce cum pot, iar rezultatele se văd - tot mai multe probleme. Cultivăm individualismul şi uităm că părinţii nu mai au timp de copii, în goana lor după mijloace de subzistenţă, dar şi după lucruri şi plăceri fără folos.

Obiceiul nostru este să facem multă politică şi puţină treabă. Vedem răul, îl condamnăm, dar nu îl înlocuim. Mereu alţii sunt de vină şi sistemul e prost. Dar nu aducem soluţii, nu ne schimbăm nici măcar noi atitudinea. Ar trebui adoptată acea atitudine neduplicitară care îi cere omului să fie el însăşi schimbarea pe care o doreşte în lume. Să fie hotărât întru bine şi să nu renunţe, chiar dacă nu este uşor. Pe cât de mult ne dorim schimbarea, atât vom face pentru ea. Altfel vom fi precum geografii de birou din „Micul Prinţ”, care nu vor decât să pună pe alţii la treabă, iar ei să conducă şi să adune rezultatele. Din păcate asta fac şi mulţi părinţi, au pretenţii să facă profesorii mai mult decât fac ei pentru copiii lor. Sunt sigur că dacă şi unii şi alţii vor fi mai bine educaţi, dacă vor colabora mai bine, vor avea mai mult succes în bătălia cu lumea pentru a oferi copiilor un destin mai bun.

Încă privim destul de superficial lucrurile… Ca să vă faceţi o idee despre complexitatea problemei, vizitaţi www.neweducation.ro.

http://www.ziare.com/scoala/educatie/opinii-invatamantul-romanesc-intre-vointa-si-putinta-1021952