De ce nu iubeşte clerul filosofia?

           Filosofia are cel puţin două înţelesuri. Observăm asta şi la Sfântul Ioan Gură de Aur şi la Martin Heidegger. Ea poate fi iubire adevărată de înţelepciune, dar şi o preocupare, prin care unii oameni încearcă să se ridice deasupra altora. Pe prima filozofie acest sfânt o extrage din creştinism, o slujeşte şi o propune ca principală grijă a creştinului. O distilare foarte fină a filozofiei creştine de viaţă face şi Heidegger, care spune ce spun toţi sfinţii adevăraţi – viaţa devine autentică numai dacă este trăită întru moarte, iar căderea este să faci jocul impersonalului, să te laşi pradă lumii. În ciuda unei clarificări fără precedent pentru partea omului din relaţia cu Dumnezeu, filozofia lui este ignorată, mulţi îl consideră chiar ateu, deşi el dispreţuia ateismul şi s-a numit pe sine  teolog al vieţii creştine factice.

Simţind creştinismul din spatele filozofiei sale, chemarea la modestie, ieşirea de sub vraja carierei şi a formalismului academic, Heidegger nu este iubit nici de filosofii de carieră. Aşadar, nu ne mirăm că nu îl prezintă la adevărata sa valoare. Ceea ce mă intrigă şi aş dori să explic este de ce nu se foloseşte creştinismul, în special clerul, de filozofia sa, pentru a realiza o ieşire a omului din lume, prima condiţie a mântuirii sale. Putem înţelege aceasta urmărind destinul unui mare filozof român, Nae Ionescu.

Urmare a unui studiu consecvent, bazat pe tradiţia ortodoxă, el a reuşit să vadă alunecările de la această credinţă. Astfel, el identifică două moduri fundamentale de raportare la lume şi de abordare a vieţii, pe care le numeşte modul magic şi cel mistic. Prin primul denumeşte ceea ce face omul pentru a se extinde pe sine, pentru a cuprinde cât mai multă avere, putere şi influenţă asupra altora. Prin abordarea mistică omul se face tot mai mic şi caută să înţeleagă semenii, să stabilească cu ei relaţii pline de respect şi de cooperare. Nu adună înţelepciune ca să poată extinde stăpânirea, să câştige onoruri în lume, ci pentru a creşte în iubire. Pentru mistic iubirea este calea de cunoaştere cea mai profundă şi cel mai important lucru. De aceea creştinul adevărat este cel care lucrează asupra sa însuşi, nu cel care, sub febra învăţării altora, este orientat spre exterior.

Conştientizând acestea, a criticat adesea şi orientările patriarhului Miron Cristea, care, din acest motiv, nu îl avea deloc la inimă. Am putea spune că avea chiar un ghimpe cu totul necreştin împotriva lui, altfel cum am putea explica afirmaţia că chipul diavolului din tinda bisericii mitropolitane este chipul lui Nae Ionescu? Asta în ciuda faptului că, potrivit lui Mircea Vulcănescu, el nu propunea un mesaj nou, propriu, ci redescoperirea valorilor ortodoxe, iar după părintele Calciu era un credincios practicant şi prin aceasta un propovăduitor. Pentru patriarh Nae Ionescu era doar gazetarul care râvneşte mai mult din partea instituţiei pe care el o conduce.

Aşa sunt resimţiţi filozofii şi creştinii care cer clerului o atitudine mistică. Clericilor li se pare că aceştia doresc să ia din puterea lor, chiar să le ia locul ca lideri de opinie, ca şi conducători spirituali. Însă, fiind aplecaţi către o atitudine magică, ei nu înţeleg demersul mistic, ci îl văd ca pe un pericol, de aceeaşi factură magică, deşi nici vorbă de aşa ceva; un mistic vrea doar iubire.

Prea puţini clerici iubesc filozofia adevărată, care i-ar putea lumina şi menţine în adevărata ortodoxie. Fără ea, în biserică ei se comportă ca şi conducători, nu ca slujitori ce trebuie să se facă mai mici decât creştinii pe care îi slujesc. După modelul magic, care a cuprins occidentul, ei propun mântuire individuală, în locul intrării în biserica mântuitoare din Duh. Adevărata biserică nu mai este recunoscută în comunitatea de iubire între credincioşi după chipul iubirii lui Hristos, ci într-o comunitate de interese, adesea prea lumeşti. La aceşti clerici este semnificativă diferenţa între ce spun, după rânduiala liturghiei, repetând cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu, a legii celei noi…” şi ceea ce fac – se împărtăşesc doar ei. Acest cler a devenit o castă, în care, ca în noul statul al BOR, nici mirenii, dar nici preoţii obişnuiţi, nu mai au un cuvânt de spus decât în probleme administrative, ca şi cum în ei nu ar mai lucra Duhul Sfânt.

Slujitorii care au devenit stăpâni peste vie, nu mai recunosc şi nu slujesc nevoia creştinilor de a deveni fii a lui Dumnezeu. Aceasta ar implica moartea pentru lume şi onorurile ei, abandonarea atitudinii magice şi cunoaşterea prin iubire. În locul lor preferă bucuriile lumii şi a măririi personale. Putem da vina pe noi, pentru că aşa suntem şi noi, majoritatea. Putem spune şi că suntem aşa din cauza lor. Dar a da vina unii pe alţii şi a nu trece la propria schimbare, este tot o atitudine magică.

Nu semnalez acestea pentru a învinui clericii, sper să îşi evalueze singuri modul de abordare – mistic sau magic, ci pentru invita ambele părţi la mai multă iubire de înţelepciune. Puterea noastră este în iubirea dintre noi, prin ea ne tragem sus, unii pe alţii, în împărăţia lui Dumnezeu. Din păcate tot mai mulţi credem că iubirea este bucuria pe care ne-o oferă ceilalţi, în locul bucuriei pe care noi o aducem altora. Credem că iubim dacă alţii ne fac fericiţi, nu dacă noi îi facem pe ei… Însă nu aceasta e iubirea cu care ne-a iubit Hristos - ea este una a jertfei de sine. Până când, de bună voie, nu vom jertfi şi noi chipul nostru, căzut în magia lumii, nu ne vom naşte din nou, nu vom fi cu adevărat înţelepţi. Cât timp vom iubi mai mult lumea şi pe noi decât pe Hristos, şi nu ne vom schimba după chipul Lui, vom rămâne prizonierii magiei, prinşi într-o nesfârşită şi dureroasă bătălie pentru afirmarea de sine (prin ce doriţi dv. – avere, poziţie socială, autoritate, măiestrie, etc.).

Ioan Vlaşin

Aparut pe ziare.com