Cea mai mare iubire

Între ceea ce îşi doresc şi speră că trăiesc oamenii, nu există ceva mai important decât iubirea. Tema principală a celor mai multe cărţi şi poezii, a majorităţii cântecelor populare, este răspândită şi necesară ca aerul, pentru că ea este respiraţia sufletului. Viaţa întreagă pare adesea o continuă luptă pentru ea, sau o mare dezamăgire că nu poate fi găsită. Ea este ingredientul secret în absenţa căruia gustul vieţii nu poate fi niciodată desăvârşit. Atât este de mare importanţa ei încât în cea mai teologică dintre evanghelii însuşi Dumnezeu este Iubire (înţeles ca relaţie, comuniune intertrinitară la care avem acces prin har).

Confuzii în jurul iubirii

Spre deosebire de conceptele teoretice, a căror semnificaţie pot fi uşor preluată de la alţii, iubirii trebuie să îi găsim fiecare înţelesul deoarece prin ea dăm sens vieţii noastre. Cea mai răspândită convingere despre ea este aceea că iubirea este o trăire individuală a unor sentimente. Pornind de la ele, grecii aveau patru semnificaţii diferite – afecţiune, eros, philias, agape. Iubirea adevărată, agape, era afecţiunea care trebuia deosebită de atracţia numită eros. Tot de la ei avem şi iubirea platonică. În timp semnificaţia iubirii s-a decantat, pe măsură ce sentimentele erau tot mai bine cunoscute.

 Fiinţa noastră nu este doar creierul care gândeşte ci întreg corpul. Mintea primeşte informaţiile privind starea lui şi le traduce în sentimente. Ele pot fi de tensiune, mai ales atunci când există neînţelegeri cu cealaltă persoană, sau plăcute, de destindere, când se prefigurează satisfacerea unor nevoi, când suntem apreciaţi şi respectaţi. Partea neplăcută este că sentimentele sunt trecătoare, astăzi sunt, mâine alte sentimente ne copleşesc, a treia zi altele, mereu altele, chiar dacă unele sentimente par să revină. Această inconsecvenţă a lor îi fac nefericiţi pe cei mai mulţi dintre oamenii care cred că iubirea este sentiment.

M. Scott Peck, renumit psihoterapeut, dedică iubirii un capitol de aproximativ 80 de pagini  în „Drumul către tine însuţi”. Cu argumente destul de evidente el demitizează cele mai multe dintre confuziile din jurul iubirii. Astfel, iubire în sens deplin nu este nici îndrăgostirea, nici iubirea romantică, nici ataşamentul sau proiecţiile prin investire ale părinţilor. Pentru el, inspirat de Erich Fromm, care a scris „Arta de a iubi”, iubirea este acea voinţă înaltă, născută din preaplinul inimii, de a nutri creşterea spirituală proprie şi a celorlalţi.

Iubirea spirituală

Spiritualitatea era cea mai preţuită calitate în culturile vechi, din toată lumea, rolul ei a devenit secundar doar când lăcomia economicului sau doctrina comunistă au eliminat-o. În acest caz spiritualizat iubirea înseamnă a dori ca şi alţii să fie frumoşi şi fericiţi. Este deja o treaptă nouă calitativ, în care suntem fericiţi când reuşim să dăruim, să îmbogăţim pe alţii, nu pentru că primim.

Pentru cine este familiarizat cu învăţătura Domnului Iisus, nu este o surpriză. El însuşi a pus mai presus de orice creşterea spirituală a celorlalţi, şi ne oferă chiar mai mult. După ce ne dă o nouă „poruncă” – „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit” (Ioan, 15: 12-13), El ne arată concret, prin propria jertfă, că aceasta nu este doar o teorie. A murit şi a mers să pregătească noi locaşuri, unde să primească şi să stea împreună cu toţi cei ce iubesc în acest fel. Este extraordinar să conduci pe alţii spre iubirea care dăruieşte, dar şi mai mult este să doreşti să nu moară, să vrei să trăieşti cu ei veşnic. Iubim cu adevărat, după exemplul Mântuitorului, când punem mai presus de propriile plăceri, dorinţe, nevoi, voinţa de a servi nemuririi şi împreună vieţuirii veşnice cu ceilalţi. Când iubeşti, atunci când vrei să te foloseşti de celălalt pentru propria satisfacţie trecătoare, eventual chiar să îl părăseşti ulterior, sau atunci când nu vrei să laşi nici moartea să te despartă de el?

Iubirea – apanajul libertăţii

Din acest motiv psihoterapeuţii spun clar că nu poate exista iubire decât între oamenii liberi, care nu cer de la alţii iubirea pe care nu o găsesc în ei înşişi. Abia după ce omul simte că este împlinit poate să dăruiască iubire, cât timp vrea ca un om să umple golul pe care absenţa lui Dumnezeu ne face să îl simţim, nu dăruieşte ci cerşeşte iubire. Iar S.N. Lazarev ne aminteşte că una din legile vieţii este că mai devreme sau mai târziu omul pierde tot ce pune mai presus de Dumnezeu. Dependenţa de o altă persoană, în numele iubirii, nu aduce fericire ci numai suferinţă.

Iubirea este cea mai profundă relaţie posibilă. Mai puternică decât moartea, aşa cum mărturisim prin parastasele pe care le punem pentru cei adormiţi. Putem participa la ea, dar nu ne-o putem atribui sau însuşi. Iubim când dorim să participăm la această relaţie liberi, ca să dăruim şi să primim ceea ce alţii, de bună voie, dăruiesc. Şi atât de mult iubim această dăruire liberă încât suntem în stare să înfruntăm chiar şi moartea pentru ea. Cine se miră de tăria sfinţilor în faţa morţii nu a aflat încă secretul lor, nu au înţeles că ei erau deja părtaşi la o relaţie asupra căreia moartea nu avea putere de distrugere.

Pentru cei cuprinşi în mrejele unei viziuni materialiste, în care dorinţa şi plăcerea momentului sunt idolii principali, credinţa în iubirea nemuritoare pare un basm. Dar să nu uităm că au pierit în coasa morţii toate ideologiile şi credinţele lumeşti iar iubirea adevărată a cucerit, mai mult sau mai puţin conştientizat, popoare întregi, şi este mult mai dorită acum decât atunci când a fost adusă lumii. Din păcate vraja lumii proiectează false imagini despre iubire, hrăneşte speranţe deşarte, şi mulţi sunt cei ce cred în ele şi ajung nefericiţi. Influenţaţi, ei caută adesea mai mult banii, ca să cumpere singurul lucru care nu se poate cumpăra.

Sondajele şi frumuseţea omului

Am citit câteva din reacţiile pe marginea „studiului Facultăţii de Sociologie din Bucureşti” din care reieşea ca 42% dintre respondenţi credeau că Soarele se învârte în jurul Pământului şi am observat  gravitatea şi emoţionalul cu care unii comentatori au tratat subiectul.

În primul rând, în ştirea Mediafax (http://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/romanii-corigentii-europei-la-cunoasterea-stiintifica-si-printre-primii-la-superstitii-6748076/)  este menţionat clar că „interpretările şi opiniile exprimate în acest Raport sunt cele ale autorilor […] şi nu angajează nicio instituţie universitară sau de cercetare din ţara sau străinătate” Deci, ca să fim riguroşi ştiinţific, ar trebui să nu mai punem studiul sub autoritatea Facultăţii de Sociologie. În al doilea rând mă cam îndoiesc de calitatea sondajului. Nu am găsit chestionarul pe baza căruia au fost trase concluziile, şi oricine este familiarizat cu această tehnică ştie că de calitatea întrebărilor depinde calitatea răspunsurilor. În al treilea rând, chiar dacă acceptăm rezultatele, cu oarecare reţinere în privinţa procentelor, nu trebuie să ne îngrijorăm. El scoate în evidenţă o mai mare aplecare a noastră spre alte domenii ale vieţii decât cel riguros ştiinţific, iar acesta este un lucru bun.

În presă și pe Internet am văzut pe susţinătorii tipului de inteligenţă logico-matematică reactivaţi şi indignaţi împotriva unui „popor medieval, obscurantist şi superstiţios” deoarece religia era considerată importantă de respondenți. Din fericire pentru noi, cei care s-au grăbit cu analizele şi concluziile „îndurerate” fac şi ei parte din poporul român şi sunt mai determinaţi emoţional decât raţional, dar mai copleşiţi de dorinţe decât de ştiinţe.

Mai sunt şi alte inteligenţe

Ştiinţa veacului trecut a descoperit că există mai multe tipuri de inteligenţă, că foarte puţini dintre noi le au dezvoltate pe toate, iar ceea ce era denumit inteligenţă până prin anii ’70 este doar un anumit tip, cel logico-matematic. Mai mult, studiul asupra lor continuă şi se descoperă noi tipuri, printre ultimele aduse în discuţie sunt cea socială şi cea spirituală. A obliga pe toţi să aibă o gândire ştiinţifică riguroasă este rezultatul unui reducţionism, prin care sunt desconsiderate toate celelalte tipuri în favoarea gândirii raţionale. Încă de la Heidegger avem reacţii puternice la acest tip de gândire reducţionist şi, din perspectiva ştiinţelor psihologice, e clar că nu suntem deloc îndreptăţiţi să punem toţi oamenii de-a lungul unei singure axe, ca să vedem care este mai deştept.

Se poate considera chiar o lipsă de inteligenţă suprapunerea planului valoric peste cel al faptelor, fără o clarificare a acestui lucru. „Calităţi” precum „ignoranţi”, „înapoiaţi”, „superstiţioşi”, „medievali” sunt atribuite într-un plan axiologic. Demersul nu tratează egal calităţile oamenilor ci le supraevaluează pe cele în care autorii cred că ei înșiși excelează (dar nu şi dovedesc acest lucru).

Frumuseţea noastră depinde de noi

Am analizat concluziile acestui sondaj din perspectiva unei categorii destul de largi: frumuseţea omului. Nu mă refer la frumuseţea fizică ci la acea frumuseţe a cărei realizare stă în puterea omului. Inteligenţa logico-matematică este un dat, nu prea poate fi modificată, dar alte tipuri pot fi îmbunătăţite. Cu inteligenţa logico-matematică poţi aduna cunoştinţe ştiinţifice dar poţi rămâne corigent la comportament şi relaţii. Fiind un atribut al relaţiilor, un rezultat al percepţiei celorlalţi, frumuseţea unui om nu se dezvoltă cu această inteligenţa ci mai ales cu inteligenţele emoţională, socială şi spirituală. Cine este inteligent emoţional ştie că sursa emoţiilor, frustrărilor și nemulţumirilor sale este în propriul sine, în modul lui de a se raporta la viaţă şi la ceilalţi. Nu celălalt ne enervează ci noi ne supărăm pentru că fapta lui nu corespunde aşteptărilor şi dorinţelor noastre. Cel care are inteligenţă socială ştie că toţi „nervii”, toate acuzele formulate public afectează negativ pe ceilalţi până la îmbolnăvire, dacă agresiunea se menţine mai mult timp. Nu vi se pare că unii sunt culpabilizaţi de autorii unor articole? De exemplu cei care locuiesc în mediul rural sunt puși într-o categorie care le refuză multe calităţi, ba chiar şi libertatea de a alege ei înșiși ce anume să crească în viaţa lor. Li se cere să adune cunoştinţe ştiinţifice, de „cultură generală”, în dauna dezvoltării competenţelor spirituale și de relaţionare, deși mai frumos este omul care îi respectă pe ceilalţi decât cel superinteligent, dar dispreţuitor.

Inteligenţa spirituală este cea mai avansată formă de inteligenţă relaţională, un fel de integrare a celor menţionate anterior, poate chiar a tuturor inteligenţelor. Prin ea se realizează o relaţionare autentică, armonioasă, plină de iubire şi respect faţă de unicitatea fiecăruia, prin ea omul poate primi din bogăţia sufletească şi frumuseţea celorlalţi. Ea este cea vizată de credințe și religii (re-legare într-un tot armonios) mai mult sau mai puţin inspirate.

Tindem mai mult spre relaţie decât spre egoism

În cadrul fiecărei inteligenţe excelează relativ puţin oameni, de aceea înțelept este să recunoaştem toate inteligenţele şi să ne apropiem cu drag de cei care sunt mai dăruiţi într-un domeniu sau altul, ca să ne îmbogăţim de la ei. Astfel, relaţiile dintre oameni devin cu adevărat profitabile, frumuseţea fiecăruia este pusă în valoare, iar ierarhiile false şi ascendentul pe baza unor calităţi anume sunt eliminate. Frumuseţea adevărată este aceea care respectă frumuseţea celorlalţi, în orice domeniu se manifestă. De aceea, cred că studiul ne dă veşti bune: românii sunt mai deschişi spre inteligenţele care îi valorizează pe ceilalţi decât spre cele care izolează omul şi îl distrug ca întreg prin analize incomplete. De fapt, acesta nu face decât să confirme ceea ce se ştie, că avem acea trăsătură „primitivă” datorită căreia ne pasă de ceilalţi. Din păcate pentru noi, unii intelectuali cred că sunt mai de dorit egoismul, insensibilitatea şi „cultura academică” în locul deschiderii, compasiunii, relaţionării bazată pe bun simţ şi cultura religioasă. Ei trăiesc cu iluzia că suntem izolaţi, idee ce poate fi combătută cu cea mai precisă dintre ramurile fizicii: mecanica cuantică. Şi ne putem întreba atunci: cine este mai aproape de ştiinţa adevărată? Cei care văd mai importantă acumularea de cunoştinţe sau cei care au înţeles că suntem interconectaţi şi că relaţiile între noi contează cel mai mult?

Răzbunarea Patriarhului

Clerul se plânge de slaba implicare a mirenilor, în special a intelectualilor în viaţa bisericii, dar atunci când aceştia participă din tot sufletul, ei pot avea surpriza de a fi ridiculizaţi. Aşa a păţit Nae Ionescu deşi nu merita acest lucru. El a fost cel care a trezit mulţi tineri la o credinţă conştientă, vie, riguroasă şi eliberată de false iluzii. I se pot aduce şi mici reproşuri, dar înţelegerea lui în privinţa Bisericii şi a vieţii creştine a fost corectă.

Cu toată activitatea extinsă de promovare a ortodoxiei, chipul lui Nae Ionescu mai stă şi astăzi zugrăvit pe peretele din dreapta, la intrarea în Catedrala patriarhală, însă cu coarne şi cu trup de diavol, îndreptând tinerii spre iad. Prezenţa lui acolo îi este datorată patriarhului Miron Cristea. Pe pagina în engleză (deci a aflat lumea întreagă!) Wikipedia dedicată acestuia, această pictură este prezentată ca o reacţie de răspuns a IPS Miron la un articol a lui Nae Ionescu care se arătase deranjat de invitaţia la patriarh, la o masă la care se servea curcan, în postul Crăciunului.

Indiferent care ar fi fost motivele, oricât de supărat ar fi un om pe altul, aşa ceva nu se face! A picta un diavol cu faţa unui om viu pe peretele unei catedrale este mai rău decât a folosi magia neagră împotriva lui. În ciuda acestei grozăvii scena este neschimbată şi astăzi. Nu înţeleg de ce patriarhii care i-au urmat nu au îndreptat acest lucru, cum pot trece mereu pe lângă această dovadă a răzbunării. Sper că totuşi se va realiza gravitatea faptului şi va fi înlocuit chipul acelui diavol. Până atunci vom avea în faţă un mare dezacord între învăţătură şi împlinirea ei.

Domnul Iisus vorbeşte de iertare şi de iubirea de vrăjmaşi ca despre o virtute care ne aseamănă cu Dumnezeu. În această faptă se vede ura de vrăjmaşi a patriarhului Cristea. Iar acuzaţia că Nae Ionescu îndrepta tinerii spre iad este falsă. Într-un articol din 1926, „Tineretul şi ortodoxia”, el mărturiseşte ce spunea tinerilor: „Eu am spus – în scurt  - că garanţia adevărului stă mai presus de orice în comunitatea de iubire, care este, cu alt nume, însăşi biserica credincioşilor.” Pentru clarificări adaugă: „nu există, într-un anumit sens, deosebire între cler şi laici. Şi mai ales nu există în sânul Bisericii celei adevărate şi veşnice o biserică a … şcolarilor, alături de o ecclesia docens.”.      

 Această înţelegere a lucrurilor este valabilă şi astăzi. Sfinţii Părinţi spun că separările vin de la diavol iar unitatea între credincioşi de la Dumnezeu. Din păcate în Biserică nu mai sunt pe primul loc cultivarea iubirii între fraţi şi a responsabilităţii faţă de traiul armonios în comun, ci ni se propune o cvasi-desăvârşire, o mântuire individuală. Consecinţa este clară – îndreptăţirea individualismului, a egoismului şi uitarea de Dumnezeul iubirii. Domnul Iisus a dat pildă de slujire apostolilor spălând picioarele lor. Câţi preoţi sau episcopi ar putea face asta credincioşilor lor, cu convingere şi fără şovăială?

Ne mai mirăm că este atâta ură în societate dacă judecarea aproapelui şi condamnarea lui ca duşman (în loc să se judece cinstit faptele) este acceptată şi la cel mai înalt nivel al B.O.R.? Dacă în loc să se să spună: „X a făcut greşit cutare lucru”, se spune sau se pictează faptul că „X este cel rău” cum să gândească credincioşii altfel? Toată revărsarea de fiere din jurul nostru nu este decât consecinţa lipsei de iubire frăţească. În loc să fie ajutat cel ce greşeşte, se preferă îndepărtarea lui, chiar dispariţia lui fizică dacă se poate. Dar unde ar trebui învăţată iubirea dacă nu la Biserică? Comuniunea şi dragostea de fraţi este indicatorul calităţii activităţii clerului.

Când va fi judecat acest neam, clerul va fi judecat primul, iar membri lui vor fi întrebaţi cu siguranţă şi la ce au folosit Taina Euharistiei, pentru construirea de comunităţi ale iubirii sau pentru „salvarea individuală”. Din fericire există şi pilde vii ale iubirii printre preoţi şi episcopi. Ei sfinţesc locul în care se află şi arată credincioşilor iubirea adevărată, cea de dincolo de dorinţe şi sentimentalisme trecătoare.

Deoarece iertarea şi iubirea de vrăjmaşi sunt cele mai elocvente dovezi ale vieţii creştine, preoţii şi ierarhii Bisericii trebuie să fie pilde în acest sens, nu pietre de poticnire pentru credincioşi. Nu pot cere mai multă iubire de la noi decât ne arată ei.

Cine suntem?

Întrebarea se referă la noi, ca oameni, şi poate fi pusă de pe diverse poziţii. De exemplu din perspectiva psihologilor vedem unele lucruri, din punct de vedere religios avem probabil alte răspunsuri, pentru sociologi altele, etc. Pe de altă parte, răspunsul pe care îl dă un om la aceasta întrebare ar putea fi valabil doar pentru el. Cineva are o definiţie despre sine, altcineva alta, deoarece se identifică cu altceva. O persoană se poate socoti om atunci când a reuşit să iasă cumva în evidenţă, (prin posesiuni, poziţii sociale, asemănarea cu un model, etc.) alta după cât a reuşit să descopere umanul din ceilalţi şi să îi slujească.

 Partea frumoasă şi interesantă este că ne putem alege ce înseamnă a fi om pentru noi, chiar dacă există presiuni din mediu, ale unor grupuri, asupra noastră. Evident că puterea lor de influenţă depinde de creditul pe care li-l acordăm, de măsura în care le dăm crezare sau le înfruntăm poziţia. Modul obişnuit de a da ne construi idealul de om spre care aspirăm este prin intermediul valorilor şi preferinţelor. Pornind de la chemarea proprie cercetăm mediul şi considerăm valoroase anumite moduri de a fi. Pentru unii a fi un artist boem este ceva lăudabil, pentru alţii este doar rezultatul nevoii de afirmare a individualităţii. Sunt oameni pentru care a se jertfi pentru semeni este cel mai frumos lucru, pentru alţii acesta e cel mai stupid lucru.

Într-o varietate aşa de largă de opţiuni există totuşi o perspectivă integratoare. Este suficient să privim mai atent la organismele vii precum celulele. Ştim despre ele că sunt atât de perfecţionate încât pot lucra chiar cu atomii individuali (ex. pompele de sodiu din membrane) dar şi faptul că prezintă în mare toate caracteristicile organismelor mari, chiar şi fenomenul de învăţare (pot construi antigene pentru microbi noi şi transmite mai departe urmaşilor informaţia despre neutralizarea lor).

Şansele lor de evoluţie pentru a răspunde mai bine la provocările mediului ar fi ori prin extinderea propriei membrane, ori prin asocierea în colonii, ori prin formarea de organisme pluricelulare. Prima variantă are totuşi limite fizice clare. Subţirimea membranei nu permite formarea unor celule oricât de mari. Nu se poate îngroşa fără a-i fi afectată funcţionalitatea. Trăirea în colonii nu înseamnă evoluţie ci doar cooperare, asociere pentru a beneficia de avantajele grupului (protecţie, informare, etc.). Provocarea formării unui organism pluricelular este foarte mare, fiecare celulă trebuind să servească într-un mod specific întregul. Ea va renunţa la o parte libertatea ei pentru a fi parte la ceva mai mare, dar va scăpa astfel şi de alte sarcini. De exemplu primeşte hrana de la grup ca să filtreze sângele (nefronul) sau să formeze complexe autostrăzi informaţionale (neuronul). Astfel poate participa la formarea a ceva foarte tare şi imobil precum oasele, ori va lupta corp la corp, precum limfocitele cu invadatorii.

Revenind la om, acesta poate alege, la fel ca celula, propriul destin. Acesta poate acţiona asupra mediului şi a semenilor pentru a trage foloase doar pentru el (caz în care ignoră societatea, se foloseşte de ea) sau poate participa în grup la dobândirea celor necesare, (acum este interesat de câştigul pentru familia sau grupul lui). Este greu de crezut pentru unii, dar omul mai poate participa şi la formarea unui organism suprauman unitar. El se construieşte în biserica creştină, şi presupune naşterea din nou şi trăirea în Duh. Prin Duhul Sfânt se face legătura între membrii acestui organism, Moartea pentru lumea individualităţii este preţul integrării într-un întreg supraindividual. Participarea la această comuniune prin Duhul Sfânt este o satisfacţie mai mare pentru aceşti oameni decât orice satisfacţie individuală.

În general oamenii aleg dintre aceste trei opţiuni pe cea care li se potriveşte mai bine. Indicatorul cel mai bun al alegerii este grija sau preocupările pe care le are omul. Prin ea (ele) omul îşi orientează comportamentul spre a satisface nevoia lui. Dacă are nevoie de o trăire la maxim a potenţialităţii sale va căuta să se integreze în organismul supraindividual, iar dacă doreşte să îşi dezvolte anumite potenţialităţi va acţiona în acel sens (dezvoltarea unui talent – de a face bani, de a cânta frumos, etc.).

Heidegger a făcut distincţie clară şi între ce înseamnă grijă, respectiv preocupare. El spune că existenţa individuală autentică şi trăirea laolaltă autentică se găsesc doar când moartea este înfruntată cu bărbăţie, nu atunci când ne refugiem în diverse preocupări spre a uita de ea. El argumentează foarte bine că doar „sfârşitul” unei vieţi (individuale) este începutul uneia mai bune (participare la supraindividual). Poţi fi o valoare doar dacă eşti hotărât în ceea ce faci, adică ţi-ai dezvoltat cu sârguinţă talentul. Odată dezvoltat s-ar putea să simţi nevoia să îi serveşti şi pe alţii cu el, iar atunci cauţi să intri în biserică, dacă un laolaltă cu cei ce au preocupări asemănătoare se dovedeşte nesatisfăcător.

Biserica creştină nu se laudă cu acestea. Însă cine aprofundează ce este ea, constată că aici este mai mult decât necesară călătoria cu întrebarea, evoluţia în sensul integrării, iar atitudinile rigide, cum se văd la suprafaţa ei, sunt respinse. Din perspectiva ei, cei care proclamă spiritul liber ateu şi evoluţia sunt deja încremeniţi într-o viziune moartă, lipsită tocmai de ceea ce ei proclamă – evoluţie şi cercetarea profundă a lucrurilor.  

Suntem  ceea ce alegem să fim şi mărturisim cine suntem prin fiecare vorbă şi faptă pe care o facem. Intenţia din spatele ei se vede mai devreme sau mai târziu pentru că realizarea ei este principala noastră grijă. Probabil din acest motiv Heidegger identifică Fiinţa (Dasein) cu grija. Nu suntem trecutul, nici ceea ce visăm să fim, ci ceea ce ne determină viaţa, ceea ce cultivăm, creştem în această clipă. Din fericire, dacă nu ne place de noi ne putem schimba, iar dacă ne simţim ontologic prea singuri şi vrem a înfrunta şi moartea, putem căuta comuniunea nemuritoare.