Filozofia este disciplina cu ambiţiile cele mai mari. Ea se numeşte iubire de înţelepciune şi scopul pe care şi-l asumă este de a ne arăta ce este aceasta. Din păcate, la un prim contact cu ea, mai mult ne sporeşte confuzia. Cauza stă mai ales în faptul că şi aici, ca în matematică sau în ştiinţele naturii se înregistrează un progres până la niveluri pe care cunoaşterea comună nu le mai poate asimila. Totuşi, dacă nu e nevoie să fim la curent cu ultimele descoperiri din fizică sau biologie, nu la fel este situaţia cu filozofia. Majoritatea ne putem lipsi de o cunoaştere amănunţită a materiei şi fenomenelor, dar nu ne permitem luxul de a abandona preocuparea de a fi cât mai înţelepţi în ceea ce facem, în modul în care ne organizăm şi trăim viaţa.
Dacă profesorii de filozofie ar face efortul să ne explice şi să ne ajute să înţelegem, de exemplu, „Fiinţă şi timp”, de Marin Heidegger, poate cea mai valoroasă producţie a filozofiei, am înţelege mult mai bine lumea în care trăim şi probabil toate în jurul nostru ar fi altfel. Într-adevăr, la noi a apărut relativ recent deşi peste această carte au trecut peste 80 de ani, în plus este şi o operă greu de înţeles, fiind o analiză fenomenologică a existenţei (nici viaţa nu e simplă!). Nevoia de a o aprofunda nu îşi are originea într-un moft monden ci în necesitatea de a adopta comportamente şi o poziţie înţeleaptă, atât ca indivizi dar şi ca societate.
Voi prezenta câteva citate, relevante (Dasein – „această fiinţare, care sîntem de fiecare dată noi înşine, şi care, printre altele, deţine posibilitatea de a fi a interogării”): „ca fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul cotidian, Dasein-ul se află sub autoritatea celorlalţi. El însuşi nu este; fiinţa i-a fost confiscată de către ceilalţi. Bunul plac al celorlalţi dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale Dasein-ului. Aceşti ceilalţi nu sînt nişte alţii determinaţi. Dimpotrivă, oricare altul poate să-i reprezinte. Hotărîtoare este numai dominaţia inaparentă a celorlalţi, preluată deja în chip nevăzut de Dasein-ul ca fiinţă-laolaltă. „Fiecare dintre noi“ (man selbst) aparţine celorlalţi şi le consolidează puterea. „Ceilalţi“, numiţi astfel pentru a ascunde apartenenţa noastră esenţială la ei, sînt cei care, în primă instanţă şi cel mai adesea, „sînt prezenţi“ în faptul-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul cotidian. „Cine“-le nu este nici cutare şi nici cutare, nici „fiecare dintre noi“, nici cîţiva şi nici suma tuturor. „Cine“-le este neutrul, impersonalul „se””
Impersonalul „joacă” desăvârşit, filmul Matrix ar putea fi o bună ilustrare a lui: „În această ne-ieşire în evidenţă şi neputinţă distingerii, impersonalul „se“ îşi desfăşoară adevărata sa dictatură. Ne bucurăm aşa cum se bucură îndeobşte; citim, privim şi judecăm literatura şi arta aşa cum se priveşte şi se judecă; însă deopotrivă ne desprindem de „marea masă“ şi ne retragem aşa cum se retrage îndeobşte; ne „indignăm“ de tot ceea ce îndeobşte se consideră demn de indignare. Impersonalul „se“, care nu este nimic determinat şi care sîntem toţi, deşi nu ca sumă, prescrie felul de a fi al cotidianităţii…. el se menţine factic în caracterul mediu a ceea ce se cade, a ceea ce este valabil şi a ceea ce nu e, a ceea ce se poate bucura de succes sau, dimpotrivă, nu poate avea parte de el. Acest caracter mediu prin care ne este prescris ceea ce putem şi avem voie să îndrăznim veghează asupra oricărei excepţii ce s-ar putea ivi. Orice tinde să capete întîietate este tacit reprimat. Tot ce aminteşte de origini este într-o clipită nivelat pe motivul că este de mult cunoscut. Tot ce a fost dobîndit prin luptă ajunge la îndemîna oricui. Orice taină îşi pierde puterea. Grija pe care o pune în joc caracterul mediu dezvăluie din nou o tendinţă esenţială a Dasein-ului pe care o numim nivelare a tuturor posibilităţilor de fiinţă. … Impersonalul „se“ este peste tot, însă în aşa fel încît el s-a şi sustras deja atunci cînd Dasein-ul se precipită să ia o hotărîre.”
Să nu ne mirăm de toate abuzurile pe care oamenii le fac asupra altora, corupţia, etc., de fapt, până la urmă, nimeni nu răspunde de nimic:„ Totuşi deoarece impersonalul „se“ e cel care emite din capul locului orice judecată şi ia orice hotărîre, el îi răpeşte Dasein-ului de fiecare dată responsabilitatea. Impersonalul „se“ poate să-şi permită aproape orice, de vreme ce „se“ face constant recurs la el. Cel mai lesne îi este să poată prelua orice răspundere, deoarece nu e nimeni care ar urma să dea seamă de ceva.” (pg. 127..).
Acest mod de a fi a omului contemporan, pierdut în impersonal, flecăreală, curiozitate de moment, ambiguitate şi nehotărâre, este unul obişnuit, dar neautentic. Pe acest om îl vedem peste tot, deşi uneori e necesar puţin efort, de la cei apropiaţi până la cei care ocupă demnităţile de vârf din societate. Aceasta este lumea, de care Iisus Hristos ne spune să ne lepădăm.
Pentru a avea un destin personal sau comunitar, a trăi autentic, ni se arată că omul trebuie să abandoneze raportarea la lume şi să accepte angoasa înfruntării morţii sale, amintirea permanentă de ea. Abia când acceptă această înfruntare şi se eliberează de frica de moarte găsind un sens vieţii, omul devine liber. Orice alt reper ales din lume este relativ, prins în amalgamul şi determinaţiile ei. Iar ca să ne putem privi cu consideraţie semenii trebuie să ne abţinem de la orice „mânuire”, şi să nu îi transformăm în simple mijloace prin care ne atingem propriile scopuri.
Pierduţi sau predaţi de bună voie impersonalului, neglijăm importanţa educaţiei pe linia relaţionării autentice (pe care el o consideră ameninţare la adresa „libertăţii”) şi a religiei (aparent cunoscută de toţi), şi, ignoranţi în cele profunde, ne socotim totuşi înţelepţi. Oare ne-am mai putea considera astfel, educaţia şi lumea în care trăim ar mai fi aşa cum sunt, dacă profesorii de filozofie ar avea grijă să aflăm şi noi, totuşi, ce înseamnă şi ce spune înţelepciunea?
În sfârşit, deşi nu se afirmă explicit în acest text de pură filozofie, se poate înţelege de ce este preţioasă credinţa religioasă. Ea se străduieşte să ne facă să ne înfruntăm moartea, ca să putem trăi autentic, ne previne asupra oricăror încercări de a ne desconsidera semenii, ne deschide spre devenire.
Nu ştiu dacă aceste adevăruri ne sunt ascunse în mod intenţionat, pentru că nu se doreşte să fim des-vrăjiţi, eliberaţi de iluzii şi confuzii, sau minţii noastre omeneşti îi este greu sau prea lene să accepte înţelepciunea. Abia după sforţări titanice, după demersuri mai riguroase decât experimentele ştiinţifice, filozofia a reuşit să descopere ce este căderea, ce înseamnă şi cum se poate trăi autentic, etc., iar acestea ar trebui să le ştim şi noi. Însă, aşa cum preoţii care trebuiau să îl primească pe Iisus L-au condamnat la moarte ca să poate exploata ei oamenii, şi profesorii de filozofie condamnă la tăcere filozofia care le poate lua „tichia înţelepciunii”.
Repercusiunea cea mai gravă asupra educaţiei este că suntem preocupaţi să educăm, dar nu acţionăm cu adevărată grijă. Omul nu sporeşte efectiv în omenie, iubire, fericire şi responsabilitate nici prin acumulare statică de cunoştinţe, nici prin dobândirea de competenţe ci numai prin mişcare pe calea desvrăjirii faţă de normele lumii. Mi-e teamă însă că şi universitarii iubesc mai mult lumea, preferă onorurile ei, în loc să îşi iubească semenii, responsabilitatea şi trăirea autentică. Iar dacă aceştia nu deschid ochii nici studenţilor lor, ce ne pot învăţa profesorii de filozofie?
Ioan Vlaşin
Articol publicat http://www.ziare.com/scoala/profesori/de-la-cititori-ce-nu-ne-spun-profesorii-de-filozofie-1011636
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu