Într-un articol anterior am văzut de ce nu se lasă de furat.
O altă meteahnă la care nu putem renunţa este dispreţul, desconsiderarea faţă
de lege. Nu ştiu să fie român care să aibă un respect deosebit faţă de legi, în
aşa fel încât să îşi conducă viaţa cu gândul la respectarea lor. Nu numai
oamenii obişnuiţi se arată dezinteresaţi de ele ci şi cei care ar trebui să le
pună în aplicare, sau să vegheze la respectarea lor. Prin contrast, alte state
europene au cetăţeni mult mai disciplinaţi.
Indiciul cel mai sigur al acestei stări de lucruri este
economia subterană. Nu ştiu la ce valori se ridică sumele care circulă pe
ascuns, specialiştii vorbesc însă de valori mari, părţi bune din PIB (25-30%!).
Un alt indiciu este numărul mare de procese în care oamenii fără posibilităţi
de a influenţa instanţele mor cu dreptatea în mână în timp ce unii vinovaţi
clar scapă nepedepsiţi. Poate veni un conducător oricât de drastic în acest
sens, mentalitatea nu poate fi schimbată cu forţa.
Legile sunt norme de convieţuire în comun. Respectarea unor
asemenea norme a fost datoria transmisă de Dumnezeu către poporul evreu prin
decalog şi scrierile lui Moise. Însă nici acesta nu s-a arătat foarte vrednic
în respectarea lor. Iisus a venit şi a ridicat această datorie la alt nivel. Nu
prin lege se mântuieşte omul ci prin respectul şi iubirea faţă de semeni şi de
Dumnezeu.
Aici este problema la noi. Am reţinut bine ca nu prin o lege
a comportamentului individual vine mântuirea, dar nu am mers suficient de
departe ca să descoperim importanţa iubirii faţă de ceilalţi. Mulţi respectă
oamenii după poziţia socială, după mulţimea averilor, după statutul şi puterea
lor în lume. Acest tip de respect, dublat de interesul personal, este adesea
mai puternic decât dreptatea, binele şi meritul real al lor. Dorinţa de a ocoli
legile nu poate fi oprită, se face în echipă, cu avantaje reciproce (la scară
redusă), dar cu consecinţe negative la scara întregului neam.
Bugetarii au cel mai mult de suferit. Unde nu plăteşti nu
poţi cere calitate, de aceea şi serviciile funcţionarilor, a medicilor,
profesorilor, etc. pot lăsa de dorit. Şi nu suferă doar din cauza
contribuabililor care „se descurcă” şi contribuie cu mai puţin ci şi a celor
care gestionează banul public incorect (aparat supraîncărcat, achiziţii
discutabile, votanţi plătiţi ca asistaţi social) sau a celor care nu se simt
responsabili faţă de semeni, dacă sunt plătiţi de stat.
Dacă legile se înscriu în drumul comunităţii spre Dumnezeu
au şanse să fie respectate, însă situaţia nu este prea roză. Căci până când nu vom
ajunge majoritatea la o conştiinţă a interdependenţei suficient de puternică,
va fi greu de promovat respectul şi responsabilitatea în această ţară.
Ei fentează, noi fentăm,
şi aşa ne desfiinţăm
Guvernul Boc este hulit pentru că nu poate scoate la
suprafaţă suficienţi bani din economia subterană, că statul e falit iar relaţiile
„tovărăşeşti” între români sunt mai puternice. Cu fondurile ce ar rezulta prin
aducerea la suprafaţă măcar a unui sfert din economia ascunsă, nu ar mai fi
nevoie de reduceri la pensionari şi bugetari. Incompetenţa de a reduce evaziunea,
recunoscută prin adoptarea acestei soluţii pentru ieşirea din criză, nu este
doar a guvernului. În primul rând suntem noi (care acceptăm mita şi
ilegalităţile) cei ce lovim tot în noi. Victime ale economiei subterane vor fi
pensionarii şi bugetarii care vor avea prea puţine mijloace de subzistenţă.
Probabil că nu ne simţim responsabili de asta şi aruncăm toată murdăria în
curtea guvernului. Însă faptul că asistăm la ilegalităţi, chiar şi când
cumpărăm fără bon fiscal, ne inculpă, ca participanţi indirecţi la împuţinarea
veniturilor semenilor.
Guvernul, dacă ar vrea să lupte, nu i s-ar opune criza ci tot
noi, iar victime ar fi cei mai slabi. Chiar dacă ar da legile cele mai bune pentru
eradicarea evaziunii, cine să le pună în aplicare? Să presupunem că
funcţionarul care trebuie să facă ordine trece la treabă. Nu cred că ar face
prea multe până când va suna telefonul şefului, a cărui „prieteni” au fost
afectaţi. Însă şeful este primul care trebuie să refuze influenţele. Dacă şeful
cel mare al statului îşi verifică cinstit oamenii, dacă ei fac mai departe
acest lucru, şi nu intervin când se descoperă nereguli ca să le muşamalizeze,
ar fi şanse să se schimbe ceva. Poate însă un singur om porni un asemenea
proces? De câţi ar avea nevoie ca să reuşească? Unde sunt ei?
Nu există un torţionar mai bun pentru un popor decât propria
sa laşitate. Când este vorba de strigat în faţa palatelor suntem voinici (în
opoziţie), dar când trebuie să ne rupem de lumea aranjamentelor, majoritatea
suntem incapabili. Cerem insistent la alţii ceea ce nici noi nu putem. Ca şi cu
preotul, mirenii îi cer lui să fie sfânt, dar propria lor neorânduială şi
necinste nici nu o bagă în seamă. Dacă ei s-ar sfinţi, iar fi ruşine şi preotului
să facă greşeli.
Când legea va urmări să slujească cu adevărat cetăţenilor,
nu intereselor, când oamenii vor înţelege că fără o rânduială comună nu există
o viaţă împreună, vor fi şanse de schimbare. Aşa, fiecare pe cont propriu,
suntem sub legea selecţiei naturale, nu a dragostei şi respectului pentru
fraţii noştri. Ca să trecem la respect e nevoie de o profundă schimbare de
mentalitate. Suntem capabili? Poate. Dar oare vrem asta?
Publicat pe ziare.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu